Atunci când omului i se pare că-L „caută pe Dumnezeu”, el nu-și dă seama că fuge și fuge cât se poate de tare…

„Părinte, greșit-am la Cer și înaintea Ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, ci fă-mă ca pe unul din argații tăi”

În principiu, gândurile sunt bune și poate că oamenii într-adevăr doresc să-l cunoască pe Dumnezeu. Numai că ei uită că lupta noastră nu este atât împotriva stăpânitorilor pământești, cât împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății de sub cer (Efeseni 6.12).

Părintele Alexandre Schmemann spunea că nu trebuie să urâm lumea contemporană, ci veacul acesta trecător.

Și când auzim pe mulți spunând că doresc să-l găsească pe Dumnezeu, am zice altceva: mai bine să se lase să fie găsiți ei de Dumnezeu. Asta-i important, pentru că El este Cel care caută. Să răspundem noi chemării Lui. […] Căci dacă nu luptăm cu mândria proprie și părerea de sine că suntem ceva, ea numaidecât va apuca să distrugă această privire dreaptă asupra noastră și să ne arate căderea noastră nu chiar atât de adâncă, iar cele bune ale noastre mult mai frumoase decât sunt ele în realitate.

Și de aici, de la recunoașterea propriilor merite, vine deformarea vederii duhovnicești, ochiul nostru devine mai viclean și mai întunecat. Și asta e tragedia. Dacă e să ne uităm atent la învățăturile fiecărui eretic sau schismatic, atunci putem vedea că cele mai multe abateri ei le au la compartiemntul pocăință, la felul de a înțelege corect cum se uită Dumnezeu la inimile oamenilor, câte le cere de la noi și când face pogorământ. Unii cred că se vor mântui numai prin faptele cele din afară, fără să-și curețe adâncul inimii de răutăți, iar alții cred că-i deajuns numai credința, iar faptele pocăinței nu contează pentru că păcatele noastre sunt răscumpărate de Domnul Iisus Hristos pe cruce. Chipurile tu numai crede și mărturisește-ți credința prin cuvinte și aceasta-i de ajuns. Ortodoxia, însă, ne învață să le aplicăm pe ambele, mai adăugând și dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, care-i mai presus de orice virtute […]

Despre viața omului, însă, s-ar putea spune altceva: Atunci când omului i se pare că-L „caută pe Dumnezeu”, el nu-și dă seama că fuge și fuge cât se poate de tare. Uneori, întreaga viață nu-i altceva decât o fugă de la fața lui Dumnezeu, o neascultare față de ceea ce ne sfătuiește Dumnezeu și asta o vedem la mulți din Vechiul Testament. E grozav lucru, dar asta-i tragedia și criza în care zacem cu toții, n-avem altceva de făcut, decât să recunoaștem starea în care ne aflăm, și precum fiul risipitor, nădăjduind la mila lui Dumnezeu, să ne întoarcem strigând: „Părinte, greșit-am la Cer și înaintea Ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, ci fă-mă ca pe unul din argații tăi ”[…]

Sursa: Augustin Zaboroșciuc, Timpul cernerii, Editura Cu drag, Chișinău 2011, p.20-22