Header image

Au fost găsite moaștele Sf. Valeriu Gafencu – „Sfântul Închisorilor”?

9:40, joi, 19 mai, 2022 | Cuvinte-cheie:

Sfântul Valeriu Gafencu, numit de părintele Nicolae Steinhardt „Sfântul Închisorilor”, a avut descoperire de la Dumnezeu că oamenii îl vor găsi și că aceasta este voia lui Dumnezeu.

Sfinții caută totdeauna să facă voia lui Dumnezeu, indiferent care ar fi aceasta, și din cauza aceasta, încă de pe când trăia și știa că o să moară, s-a îngrijit să fie recunoscut, rugând pe colegii lui de închisoare să-i pună o cruciuliță de argint în gură.

Iată cum relatează Nicolae Itul (în cartea „Aiudule, Aiudule”) evenimentul:

Mărturia lui Nicolae Itul

– Nicolae, am o rugăminte la tine.

– Spune, Valea, orice.

– Vezi, eu am avut o stare deosebită în care mi s-a spus că în 18 februarie voi pleca la Domnul.

– O, Valeriu, dar ești sigur?

– Sunt sigur.

– Eu mă-ndoiesc că Dumnezeu ne spune sfârșitul.

– Și totuși, mie mi l-a spus. Am avut o revelație.

O oarecare îndoială mi-am păstrat în suflet, mă iertați, spun adevărul.

– Valea, dacă zici tu, vom vedea. Dar spune ce dorești.

– Te rog pe tine, nu spui nimănui, să pregătești hainele cutare, cutare: cămașă, izmene, batistă, maieu, chiloți, ciorapi, să fie albe, toate curate. Să faci rost de o lumânare că n-avem lumină în timpul nopții.

– Da, zic, asta e cea mai grea problemă.

– Să ai grijă când mor să fii aici lângă mine, în ziua de 18 februarie să fii la mine.

În doi vorbisem cu el.

– Când se deschide să vii direct la mine.

Avea o cruciuliță de argint legată cu ață.

– Asta să mi-o pui în gură pe partea dreaptă, ca eventual dacă voi muri și voi fi înhumat să mă găsiți și să știți locul, cum să mă identificați.

– Promit că fac.

– Te aștept, pe măsură ce le realizezi să mi le-arăți.

M-am apucat de treabă. (…)

S-a apropiat ziua de 18, mă duc la Ianolide, eram în aceeași cameră, el locuia lângă o sobă de teracotă, nu era foc în ea, eu în partea opusă, în diagonală.

– Măi, Ioane, vezi că te duci jos, tu te duci la Valea. Uite, Valea mi-a spus mie că astăzi să fiu la el, eu nu mă duc acuma, vreau să văd dacă-și aduce aminte sau a fost numai o iluzie, dar te rog frumos nu vorbi cu nimeni și să vii să-mi spui imediat. Rămân, eu de-aici nu plec până nu vii tu.

S-a deschis ușa, noi eram ultima cameră și se duce Ianolide jos. N-au trecut 4 minute și vine gâfâind:

– Hai, te-așteaptă Valea, așa-i de supărat că n-ai venit tu.

– Păi, de ce s-o fi supărat?

– Că n-ai venit tu, și o iau la fugă, mă duc la el.

– Valea dragă, am venit.

– Ai uitat?

– Am uitat, mințeam, doar nu puteam să-i spun eu direct. De fapt voit făcusem, am vrut să verific.

– Ai pregătit toate?

– Uite, le-am pregătit, sunt toate gata, le-am pus pe acolo pe lângă mine, orice-ar fi venit erau la îndemână, știam să le mânuiesc.

La ora 10 a venit vizita medicală, doctorița însoțită de doi medici, Floricel și Ghițulescu și de un milițian, sergent major, care era sanitar, n-avea voie să fie singură. (…)

De asemenea, îl avem pe Nicolae Itul vorbind pe video despre moartea Sfântului Valeriu, în două episoade:

Partea a doua a interviului cu dl. Nicolae Itul este aici:

Mărturia lui Ioan Ianolide

Pe de altă parte iată cum descrie însuși Ioan Ianolide moartea Sfântului în cartea „Întoarcerea la Hristos”:

„Trecuse de orele 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.

– Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!

A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la faţă şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:

– S-a sfârşit!

A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească dar real, un fel de realitate desăvârşită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13 în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la Schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viaţă. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui G.. În gură i-am pus, aşa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate percheziţiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toţi deţinuţii se aflau în curte în aşteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit şi s-au închinat. L-au luat în primire doi deţinuţi de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ţinut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă şi a fost îngropat noaptea. O parte din lucruşoarele lui le-a luat temnicerul dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire.

La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri.

Vestea despre viaţa lui a străbătut toate temniţele şi mulţi îl pomenesc cu evlavie.

Amin.”

Dificil de găsit cruciulița

Desigur că este foarte dificil de reperat un astfel de cadavru, mai ales că și comuniștii și deținuții de drept comun pe care îi amintește Ioan Ianolide, erau foarte vigilenți pentru a lua orice lucru de valoare care ar fi aparținut vreunui deținut. Este cunoscut faptul că mai ales în cel de-al 2-lea război mondial însă și în perioadele de sărăcie care au urmat exista obiceiul destul de comun printre soldați ca morții să se caute în gură pentru a li se extrage posibilele lucrări dentare din aur.

Deci un astfel de indiciu este destul de puțin probabil că va fi găsit vreodată.

Mărturia șefului securității din Târgu Ocna

O mărturie mult mai importantă pentru găsirea Sfântului Valeriu este mărturia care a fost publicată într-o carte semnată de „monahul Teognost” și publicată sub titlul „Trecea un sfânt pe stradă”.

În carte se relatează o discuție dintre șeful securității din Târgu Ocna și sora lui în care se amintește locul în care acesta a fost îngropat:

„Colonelul e din Tîrgul Ocna şi a venit sora sa la el, vorbeau despre morţi. Colonelul i-a spus că bărbatul ei nu a fost în stare să ţină închisoarea în mînă şi l-a lăsat pe Gafencu să îşi facă de cap.

– N-a fost vina lui, dar Gafencu ăsta i-a strîns pe toţi în jurul său, a zis sora sa.

– Aşa se întîmplă dacă am trimis ţărani fără pregătire, un papă-lapte.

– Dar ce s-a întmplat cu oamenii ăştia, i-am văzut odată cînd i-au adus, erau atît de slabi, în special cei din Piteşti, toţi erau galbeni şi se bucurau atît de mult de fiecare fir de iarbă, de soare, de vînt, parcă nu le-au mai văzut niciodată, se tăvăleau prin iarbă.

Colonelul a avut o lucire de viclenie în privire, chipul i s-a împietrit:

– De unde ştii atîtea, cînd i-ai văzut?

Soră-sa s-a încurcat, a lăsat privirea în jos şi spăşită i-a spus:

– Veneam să-i aduc schimburi de haine călcate.

– Ştii prea bine că ai încălcat protocolul. Ai noroc că-ţi sînt frate, ai grijă să nu mai afle nimeni.

Colonelul a mai rostit o tiradă de înjurături. Soră-sa, ca să trecă peste momentul respectiv, a spus:

– Gafencu spunea că o să-i găsească cîndva, i-au pus o cruciuliţă de argint în gură.

– Am avut noi grijă să nu mai găsească niciodată trupurile lor, să nu zică că au fost sfinţi, după cum cred ei. A fost o operaţiune specială.

În continuare, colonelul oferă amănunte despre deshumarea unor deţinuţi.

– De atît timp nici noi nu mai ştiam unde au fost îngropaţi. Cred că l-am găsit şi pe Gafencu, e chiar sub nasul lor (se referă la deţinuţi – n.n.), n-am putut să-l mutăm de acolo, aşa că am adus şoseaua peste el, este înmormîntat la o mică adîncime, pînă la urmă ploaia şi camioanele îl vor distruge”

Discuţia e absolut veridică şi redă întocmai spiritul drasticelor reglementări cu privire la secretul care înconjura locurile de detenţie ale deţinuţilor politici. ”Colonelul” este Augustin Şleam, cel care în anii ’50 a condus Securitatea din Tîrgu Ocna şi, care, printr-o stranie pornire personală, poate o tîrzie pocăire, a ales să-şi doarmă somnul de veci în cimitirul de la Biserica ”Sfinţii Împăraţi”, la mai puţin de 50 de metri de morţii de la penitenciar.

Arătarea sfântului Valeriu și posibila descoperire

Dincolo de acestea, Sfântul Valeriu s-a arătat unor persoane vrednice de încredere și le-a spus „Să săpați, că o să mă găsiți!”

Pe baza acestor mărturii și mai ales pe faptul că harul lui Dumnezeu se manifestă astfel, o echipă de arheologi și de oameni iubitori de Dumnezeu și de sfinți au făcut săpături și după multe osteneli au găsit, într-adevăr, sub un drum (făcut după moartea sfântului după cum atestă mărturia de mai sus), desființat odată cu penitenciarul de la Târgu-Ocna care străbătea grădina de zarzavaturi a penitenciarului, două morminte pe o latură a vechiului drum, iar în partea de mijloc o groapă săpată în infrastructura de piatră a drumului iar, sub aceasta, un mormânt al unui bărbat tânăr, așezat creștinește, într-o ladă din scânduri de brad, bătute între ele cu cuie scurte de fabrică, aidoma celor de la Aiud la Râpa Robilor, în care erau îngropați deținuții „politici”.

Coincid o mulțime de indicii: considerația duhovnicească de care se bucura Sfântul (ceilalți deținuți erau pur și simplu aruncați) și nu pus creștinește iar, pe de altă parte, locul cu totul nepotrivit: sub drum fără cruce.

Astăzi (18/5/2022) este ultima zi de săpături, însă cu toate că nu se poate încă pronunța definitiv echipa condusă de dl. Gheorghe Petrov, se pare că că sunt destule indicii în favoarea acestei ipoteze.

De asemenea, nu putem să nu remarcăm faptul că această descoperire apare exact în momentul Sfințirii Bisericii Martirilor și Mărturisitorilor din Temnița de la Târgul Ocna. Video mai jos:

Oare suntem în fața moaștelor Sfântului Valeriu Gafencu, împlinind proorocia sa?

Bazat pe anumite date de la mediafax.ro.

Sursa: https://www.chilieathonita.ro/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com