Binecuvântare la moaştele Sfântului Mare Mucenic Pantelimon

Recent în biserica din parohia satului Coloniţa a fost adusă, de la Sfântul Munte Atos, o părticică din moaştele Sfântului Marelui Mucenic şi Doctor fără de arginţi Pantelimon. Sâmbăta, de Întâmpinarea Domnului, şi în Duminica Fiului Risipitor biserica a fost neîncăpătoare pentru toţi cei care au venit la Domnul şi au îngenuncheat în faţa Sfântului Marelui Mucenic Pantelimon, rugându-l să mijlocească mântuirea şi tămăduirea duhovnicească şi trupească.

Timp de cinci zile am citit zilnic canonul şi acatistul Sfântului Pantelimon şi am simţit, în măsura în care ne-a îngăduit Bunul Dumnezeu, puterea rugăciunii de obşte. Ne-am rugat Sfântului să ne vindece de neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti. Pentru că, după cuvântul rugăciunii, bolnavi suntem noi – de nepăsare, de neluare aminte la rugăciune, de ţinere minte a răului, de vorbire deşartă, de neîndreptarea paşilor noştri spre biserică şi de călcarea căilor strâmbe şi întortocheate, de ridicare a mâinii asupra aproapelui, de neridicarea mâinii spre a ne însemna cu Sfânta Cruce. Fiecare dintre noi am şoptit rugăciuni către Sfântul Pantelimon, cerându-i cu zdrobire de inimă să mijlocească vindecarea tuturor mădularelor noastre: a inimii împietrite, a picioarelor nedeprinse cu căile bune, a mâinilor obişnuite cu fapte ruşinoase, a limbilor înăsprite de vorbe deşarte, lipsite de har, şi nedate cu rugăciunea, a ochilor setoşi de scene ruşinoase.
Şi mare bucurie duhovnicească am avut noi, slujitorii, când am văzut rugăciunea reflectată pe chipurile înseninate ale credincioşilor. Nădăjduim cu toată tăria, tot cugetul, toată inima noastră, că aceste rugăciuni vor ajunge la Tronul cel Ceresc, nu ca nişte şoapte nedesluşite, nu ca foşnetele sacoşelor cu care trebăluiau femeile pe la masa de pomenire, nu ca vuietul gândurilor dezorientate din minţile noastre ocupate cu te miri ce griji indispensabile în timpul rugăciunii, ci ca o adiere fierbinte izvorâtă din adâncul sufletului, ca un oftat al inimii îndurerate şi zdrobite, dar şi ca o exclamaţie fericită de mulţumire pentru toată binefacerea pe care ne o dăruieşte din belşug Dumnezeu, prin sfinţeniile ce ne sunt puse înainte.

În zilele acestea am vorbit despre credinţa şi dragostea Sfântului Marelui Mucenic Pantelimon. Despre sămânţa cea bună lăsată în sufletul copilului Pandoleon de către mama sa creştină, înainte ca ea să dea în mâinile lui Dumnezeu sufletul său curat. Despre credinţa nezdruncinată în atotputernicia lui Dumnezeu, Care l-a înviat pe copilul muşcat de viperă. Despre dragostea şi rugăciunea Sfântului, şi de mila lui pentru viaţa plăpândă a acelui copilaş. Am vorbit despre dorul său după Rai, cu care Sfântul, în dragostea sa intensă, a reuşit să-l îmbolnăvească pe tatăl său, odinioară păgân – unind din nou inimile şi sufletele părinţilor săi deveniţi îngeri în Împărăţia Cerurilor.
Am vorbit despre credinţa covârşitoare a bătrânului preot Ermolae, care a cultivat sămânţa credinţei în tânărul Pandoleon şi l-a născut din nou, prin apă şi prin Duh Sfânt.
Am cugetat la faptele vitejeşti ale tânărului creştin Pantelimon care a înţeles foarte bine cuvântul Mântuitorului – cine vrea să vină după Mine, să-şi ia crucea, să se lepede de sine, şi să-mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Pentru dragostea sa aprinsă faţă de Împăratul împăraţilor, Sfântul a suferit mai întâi scuipări şi loviri, asemenea Mântuitorului Hristos, apoi a fost supus unor chinuri inimaginabile – trupul i-a fost strunjit cu fiare, a fost tras pe roată cu ţepuşe, ars cu focul, cufundat în apă ca să se înece, şi multe alte pătimiri, pe toate suportându-le cu adevărată bărbăţie. Apropo de bărbăţie. Dragii mei, cuvântul virtute provine de la cuvântul vir-viris, adică, bărbat. Adevărata virtute e să fii bărbat pe cuvântul şi faptele tale. Tânărul Pantelimon a fost bărbat adevărat. Nemaiavând ce să-i facă, au poruncit de i-au tăiat capul, dar şi atunci Dumnezeu a arătat bunăvoinţa Sa faţă de Sfânt, de a curs lapte în loc de sânge din grumazul său.
Aceste evenimente cutremurătoare ne-au pus pe gânduri. În zilele noastre nimeni nu ne prigoneşte deschis în ţara noastră. Pentru ca să fie aşa, străbunii noştri au îmbibat fiecare petic din acest pământ cu sângele lor, apărând credinţa strămoşească Dreptmăritoare. Am avut conducători destoinici, precum Sfinţii voievozi Ştefan cel Mare şi Mucenicii Constantin Brâncoveanu cu fii săi. Am avut părinţi iubitori ai neamului, precum Sfântul Antim Ivireanul – care, deşi născut pe alte meleaguri, a devenit sânge din sângele neamului nostru; precum Sfântul Petru Movilă, precum un nor de mucenici, ierarhi, preoţi, cuvioşi, şi binecredincioşi creştini de rând. Am avut. Şi vrem să avem. Şi îi avem. Şi pentru rugăciunile lor, Bunul Dumnezeu încă ţine Cerul deasupra noastră. Ca să ne dea răgaz. Ne aşteaptă, precum un tată iubitor îşi aşteaptă copilul neîndemânatic să-şi lucreze dibăcia.
Sute şi mii de creştini în alte ţări mor în fiecare zi, repetând vitejia martirică a Sfântului Pantelimon şi a norului de sfinţi mucenici care mai mult decât toate bunătăţile, pe Preadulcele Domnul Iisus l-au iubit. Suferinţa şi sângele lor l-ea fost scară cerească spre Împărăţia Tatălui. Pătimirile lor sunt pildă pentru noi, cei care, în vremuri de pace, trăim relaxat. Nu voim adesea măcar un deget să urnim pentru a ne apropia de Dumnezeu. Nu ne cere Domnul mucenicie prin sânge. Domnul în genere nu cere nimic, iar noi cerem multe. Şi acum ne rugăm către Bunul Dumnezeu să ne dea virtute. Să ne dea curaj, bărbăţie – ca, trecând pe lângă o răstignire, să nu ne fie ruşine să facem semnul crucii. Ca dimineaţa să jertfim măcar 5, 10, 20… minute din somnul nostru mult iubit, pentru a scoate un oftat de rugăciune către Dumnezeu. Nu doar atunci când ne doare – în asemenea situaţii noi găsim ore întregi pentru Dumnezeu – dar, mai bine zis, pentru noi înşine, jeluindu-ne lui Dumnezeu că avem bubică. Îl rugăm să ne dea curaj să jertfim – ţigara, ţuica, berea, cafeaua, televizorul, computerul…
Venim la Sfântul Pantelimon şi îl rugăm să ne vindece. De uitare, de nepăsare, de relaxare, de judecare a aproapelui, de orbire, de nedorinţa de a ne vedea propriile păcate. Dar îl rugăm să ne vindece şi de boli şi neputinţe trupeşti – ca să mai avem un mic răgaz pentru a ne pregăti de Întâlnirea cu Dumnezeu. Am simţit în aceste zile unitatea cu credincioşii închinători din parohia noastră şi cu cei din alte biserici care au venit să se roage Sfântului Pantelimon. La un moment dat toate pietrele de pe suflet au căzut, îndoielile s-au spulberat, atitudinile părtinitoare s-a dizolvat, şi a pogorât pacea. Lină. Caldă. Şi dragostea pentru cei, pe care i-am judecat. Mulţumesc, Sfinte Mare Mucenice şi Doctore fără de arginţi, Pantelimone!
Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru mila Ta care pe toate le acoperă, pe toate le crede, pe toate le îngăduie. Care nu cade niciodată!

Preot Constantin Cojocaru

http://preotconstantincojocaru.blogspot.com/