Biserica este comuniune

Din articolul: Stranie, dar, totuşi, cunoscută:

Călătoria mea spre Biserica Ortodoxă

de Mitropolitul Kallistos Ware de Diokleia

Deja aceste trei lucruri, tradiţia, mucenicia şi tăcerea, au fost suficiente pentru a mă convinge despre adevărul şi relevanţa Ortodoxiei. Însă eu am simţit o nevoie vitală nu doar să contemplu Ortodoxia din exterior, ci şi să devin parte din ea. Un rol important în acest sens l-au avut discuţiile de la conferinţa din vara anului 1956, organizată de Frăţia Sf. Alban şi Sf. Serghie. Părintele Lev Gillet a fost rugat să definească termenul „Ortodoxie”. El a răspuns – ortodoxul este persoana care acceptă Tradiţia Apostolică şi care trăieşte în comuniune cu episcopii investiţi pentru a zidi în această Tradiţie”.

A doua jumătate a acestei afirmaţii a fost deosebit de importantă pentru mine. M-am gândit: Da, într-adevăr, fiind anglican, am libertatea de a mă ţine de Tradiţia Apostolică a Bisericii Ortodoxe, exprimând prin aceasta opinia mea personală, privată. Dar oare pot spune onest că această Tradiţie Apostolică este învăţată în mod unanim de către episcopii anglicani cu care eu sunt în comuniune? Mi-am dat seama că Ortodoxia nu este doar o chestiune de opinie personală; ea presupune şi participarea externă, vizibilă, în Sfintele Taine, în comuniune cu episcopii investiţi prin lucrarea Sfântului Duh pentru a mărturisi adevărul. Întrebarea a devenit inevitabilă – dacă Ortodoxia înseamnă comuniune, puteam eu fi cu adevărat ortodox, şi în acelaşi timp să rămân în Biserica Anglicană?Acele cuvinte simple, spuse de părintele Lev, nu au produs mare impact la acea conferinţă, însă pentru mine ele au constituit un imbold decisiv. Ideea care a încolţit în mintea mea – că Ortodoxia este inseparabilă de comuniunea Euharistică – a fost confirmată de alte două lucruri pe care le-am citit în acele vremuri. În primul rând, am dat de corespondenţa dintre Alexei Homeakov şi anglicanul (la acea vreme) William Palmer, Profesor la Magdalen College, Oxford. Palmer i-a trimis lui Homeakov o copie a lucrării sale, „Armonie dintre Doctrina Anglicană şi Doctrina Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti ai Orientului.” Aici, Palmer a analizat, propoziţie după propoziţie, Catehismul Amplu al Mitropolitului Filaret (Drozdov) al Moscovei, şi pentru fiecare articol din Catehism, el a adus pasaje din surse anglicane, unde se afirma aceeaşi poziţie. În răspunsul său (28 noiembrie 1846), Homeakov a subliniat că şi el ar putea scrie un volum asemănător, citând scriitori anglicani, care nu aveau mai puţină autoritate decât cei, invocaţi de Palmer – şi care în mod direct au contrazis învăţătura din Catehismului Mitropolitului Filaret. Iată ce spunea Homeakov:

Mulţi episcopi şi sfinţi din comuniunea dumneavoastră au fost şi sunt destul de ortodocşi. Şi ce? Opinia lor este doar una particulară, nu reprezintă Credinţa Comunităţii. Calvinistul Ussher nu este mai puţin anglican, decât episcopii pe care i-aţi citat şi care folosesc limbaj suficient de ortodox. Noi putem şi chiar îi simpatizăm cu persoane particulare, însă noi nu putem şi nu îndrăznim să simpatizăm cu Biserica… care este în egală comuniune, şi cu cei ce susţin că Pâinea şi Vinul Euharistic este simplă pâine şi vin, şi cu cei care spun că acestea sunt Trupul şi Sângele lui Hristos. Acesta este doar un exemplu, şi eu pot găsi sute de alte situaţii similare, dacă aş continua. Să admitem un lucru imposibil – să admitem că toţi anglicanii îmbrăţişează viziuni suficient de ortodoxe; să admitem, Crezul şi Principiile lor de Credinţă corespund destul de bine cu ale noastre; însă modul şi procesul în care s-a ajuns la acest crez este unul protestant; un simplu act logic de înţelegere… Şi dacă aţi afla adevărul deplin, oricum nu aţi face nimic; pentru că doar noi vă putem oferi ceea, fără de care toate ar fi zadarnice – temeinicia adevărului. Birkbeck, Russia and the English Church, 70-71

Cuvintele lui Homeakov, aspre dar juste, au întărit, pentru mine, afirmaţia părintelui Lev. La acea vreme eu deja credeam în tot ceea ce propovăduia Biserica Ortodoxă, însă „modul şi procesul” prin care eu am ajuns la această credinţă a fost într-adevăr „unul protestant”. Credinţa mea a fost „doar o opinie particulară”, şi nu „Credinţa Comunităţii”, deoarece eu nu puteam afirma că toţi fraţii mei anglicani credeau în acelaşi fel, ca şi mine, sau, că anume credinţa mea o propovăduiau episcopii anglicani cu care eu eram în comuniune. Doar devenind un membru adevărat al Bisericii Ortodoxe, intrând în comuniune deplină şi vizibilă cu episcopii ortodocşi, investiţi să zidească în credinţa ortodoxă, doar aşa puteam eu obţine „temeinicia adevărului”.

Peste câteva luni am citit manuscrisul unui articol despre eclesiologia Sf. Ignatie al Antiohiei, semnat de teologul american de origine elină, părintele Ioan Romanides. Pentru prima dată am întâlnit o viziune pe deplin dezvoltată, cu privire la „eclesologia Euharistică”, popularizată ulterior în lucrările părintelui Nikolai Afanasiev (A se vedea N. Afanasieff, “The Church Which Presides in Love,” [Biserica care Domneşte în Dragoste] în lucrările lui Ioan Meyendorff şi ale altor autori, The Primacy of Peter [Supremaţia lui Petru] (London: Faith Press, 1962), 57-110 (ediţie nouă [Crestwood, NY: St Vladimir’s Seminary Press, 19921, 91-143). Cf. Aidan Nichols, Theology in the Russian Diaspora: Church, Fathers, Eucharist in Nikolai Afanas’ev (1893-1966) (Cambridge, England: Cambridge University Press, 1989). and Metropolitan John (Zizioulas) of Pergamum. See John D. Zizioulas, Being As Communion: Studies in Personhood and the Church (Crestwood, NY: St Vladimir’s Seminary Press, 1985). Cf. Paul McPartlan, The Eucharist Makes the Church: Henri du Lubac and John Zizioulas in Dialogue (Edinburgh: T. & T. Clark, 1993).

Modul în care părintele Ioan a interpretat epistolele Sf. Ignatie m-a convins din prima lectură, iar după ce am studiat epistolele propriu zise, această convingere s-a întărit.

Am aflat că pentru Sf. Ignatie, Biserica era întruchipată în următoarea imagine: o masă, iar pe masă – un vas cu pâine şi vin; în jurul mesei – episcopul, prezbiterii şi diaconii, împreună cu toţi Sfinţii lui Dumnezeu, uniţi în prăznuirea Euharistiei. Sfântul Ignatie insistă: „Aveţi grijă să fie o singură Euharistie, pentru că unul este Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, şi unul este Potirul unirii cu Sângele Său, şi un singur altar, după cum un singur episcop este”. (Către Filadelfieni 4). Repetarea cuvântului „un” este intenţionată şi uimitoare: „O singură Euharistie”, „un Trup”, „un Potir”, „un singur altar”, „un singur episcop”. Deci, iată cum Sf. Ignatie vede Biserica şi unitatea ei: Biserica este locală, adunarea tuturor credincioşilor în acelaşi loc (epi to avto); Biserica este Euharistică, adunarea în jurul aceluiaşi altar, pentru a se împărtăşi dintr-o singură pâine şi un singur potir; şi Biserica este ierarhică – nu este orice adunare Euharistică, ci anume acea comuniune Euharistică, organizată sub conducerea unui singur episcop local.

Unitatea bisericească, aşa cum învaţă Episcopul Antiohiei, nu este un simplu ideal teoretic, ci este o realitate practică, înfiinţată şi făcută vizibilă prin participarea întregii comunităţi în Sfintele Taine. În pofida rolului central, îndeplinit de episcop, unitatea nu este ceva impus din afară, prin forţa jurisdicţiei, ci este creată din interior, prin actul comuniunii. Pe deasupra la toate, Biserica este un organism euharistic, ce se desăvârşeşte atunci când este prăznuită taina Cinei Domnului, „până când El va veni” (1 Cor. 11, 26). În acest fel, Sfântul Ignatie, interpretat de părintele Ioan Romanides, mi-a suplinit un gol esenţial. Homeakov a vorbit despre unitatea organică a Bisericii, dar nu a asociat-o cu Eurahistia. Odată ce am sesizat conexiunea integrală dintre unitatea eclesiastică şi comuniunea sacramentală, toate s-au aşezat la locul lor.
Şi totuşi, ce eram eu? Eram încă un străin care nu putea să participe în Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe. De Sfintele Paşti în 1957, pentru prima dată în viaţă am participat la Slujba Învierii. Am avut intenţia de a mă împărtăşi dimineaţa la Biserica Anglicană, – în acel an ziua de prăznuire a Învierii Domnului a coincis în Biserica Ortodoxă şi cea occidentală – însă, după slujba ortodoxă mi-am dat seama, că acest lucru este imposibil. Deja sărbătorisem Învierea Mântuitorului în Biserica Ortodoxă. Pentru mine, această slujbă a fost desăvârşită şi nerepetată. Dacă aş fi primit Sfânta Împărtăşanie în altă parte, pentru mine personal ea ar fi nerealistă şi neadevărată.

Niciodată după aceea nu m-am împărtăşit de la altarul anglican. Trăind câteva luni fără Taina Împărtăşaniei, discutam într-o zi din septembrie 1957 cu Madeline, soţia lui Vladimir Lossky. Ea a remarcat despre situaţia de pierzanie în care mă aflam, trăind ca şi cum aş fi pe pământ neutru. „Nu poţi continua aşa”, a insistat ea. „Euharistia este hrana noastră mistică, fără ea noi murim de foame”.Cuvintele ei s-au confirmat peste câteva zile. M-am pomenit într-o situaţie foarte stranie, pe care niciodată nu am putut să mi-o explic. Am mers la paraclisul din Versailles, unde slujea ierarhul Diocezei Vest-Europene a Bisericii Ruse din Exil, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, acum proslăvit între sfinţi. Înalt Prea Sfinţitul Ioan slujea Sfânta Liturghie (el obişnuia să slujească în fiecare zi), şi, întrucât era o zi de săptămână, erau foarte puţini credincioşi prezenţi – doar câţiva monahi şi o femeie în vârstă, din câte îmi amintesc. Am ajuns aproape de sfârşitul slujbei, cu puţin timp înainte de momentul când Arhiepiscopul a ieşit pe amvon cu Sfântul Potir. Nimeni nu s-a apropiat pentru a primi Împărtăşania, însă vladâca a rămas pe amvon cu Potirul; înclinând uşor capul pe o parte, în felul său caracteristic, m-a privit fix şi chiar un pic înfiorător (el nu mă văzuse niciodată până în acea clipă). Şi doar atunci când am clătinat din cap, el s-a întors în altar cu Potirul.

După Liturghie s-a slujit Te-Deum în cinstea Sfântului care se pomenea în acea zi, iar la încheiere Arhiepiscopul i-a uns cu untdelemn pe toţi cei prezenţi, în faţa icoanei Sfântului zilei. Eu am rămas să stau pe locul meu, neştiind dacă un neortodox poate să primească ungerea. Însă de data aceasta vladâca nu a acceptat nici un refuz. El mi-a făcut insistent semn cu capul, şi eu m-am apropiat pentru ungere. Apoi am ieşit din paraclis – nu avusem curajul de a rămâne şi a vorbi cu el (însă, ulterior, noi ne-am întâlnit şi am discutat cu alte ocazii).Gestul Sfântului Ioan în momentul comuniunii m-a mirat mult. Ştiam că în practica Bisericii Ruse din Exil, înainte de a primi Sfânta Împărtăşanie, orice persoană trebuie să se spovedească. Cu siguranţă la acel moment Arhiepiscopul ar fi fost înştiinţat că în biserică sunt credincioşi care doresc să se împărtăşească. În tot cazul, un credincios care vrea să primească Sfânta Împărtăşanie nu ar veni atât de târziu la slujbă – cel puţin în Biserica Rusă. Arhiepiscopul avea darul de a cunoaşte tainele sufletului omului; să fi vrut el oare să-mi spună prin aceasta că eu stau pe pragul Ortodoxiei, arătându-mi astfel că nu trebuie să mai zăbovesc? Oricare ar fi fost adevărul, dar întâmplarea de la Versailles mi-a întărit hotărârea. Dacă Ortodoxia este unica Biserică adevărată, şi dacă Biserica înseamnă participarea în Sfintele Taine, atunci trebuia în primul rând să devin părtaş al acestor Taine.

Tradus din engleză

de preotul Constantin Cojocaru