Biserica Sf. Nicolae din Mileştii Mici, Ialoveni – istorie şi prezent

Cunoaşterea istoriei bisericii din localitate prezintă o deosebită valoare şi pentru comunitate, şi pentru parohul care slujeşte aici. E o chestiune de educaţie generală şi moral-spirituală, de cinstire a strămoşilor noştri.

E de datoria noastră, a fiecăruia dintre noi, de a restabili filă cu filă istoricul edificării bisericii, activitatea preoţilor care au păstorit aici pe parcursul anilor, să valorificăm aspectele istorice, arhitecturale şi artistice. Astăzi venim cu câteva informaţii rezumative despre biserica cu hramul Sfântul Nicolae din satul Mileştii Mici, raionul Ialoveni, care credem că vor fi de mare folos tuturor enoriaşilor, dar mai ales adolescenţilor care aspiră spre cunoaştere, spre descoperirea şi protejarea patrimoniului ecleziastic de intemperiile timpului, dar şi de insensibilitatea umană.

Cele mai vechi documente despre biserica din sat datează cu anul 1783, odată cu învestirea la biserica din Mileşti a unui preot, protoiereul Miftodi Paliz, originar din satul Lozova. La 7 august 1787 este menţionat pentru prima dată şi hramul bisericii din Mileşti, Sfântul Nicolae. Formularele bisericeşti din anii 1820–1870 ne dau o succintă descriere a bisericii ca fiind „de lemn, tare, îndestulată cu podoabe, veşminte, cărţi, sfintele vase din argint toate”. Clopotniţa, la fel din lemn, era situată separat de biserică, lângă poarta de acces. Zamfir Arbore vine să completeze informaţiile descoperite de noi în dosarele arhivistice, specificând, în Dicţionarul geografic al Basarabiei, că vechea biserică de lemn de la Mileşti a fost ridicată către anul 1742. Pornind de la acea dată, constatăm că anul trecut am sărbătorit 270 de ani de la prima menţiune a bisericii de lemn.

La mijlocul secolului al XIX-lea mica biserică de lemn nu mai corespundea cerinţelor. Pe de altă parte, autorităţile ecleziastice centrale duceau o politică de substituire a vechilor biserici de tradiţie arhitecturală autohtonă cu cele de sorginte imperială rusă, folosind drept argument spaţiul mic al naosului şi pronaosului, care nu permitea tuturor enoriaşilor de a se ruga în timpul marilor sărbători creştine. Aceste fapte i-au determinat pe săteni să iniţieze construcţia unei noi biserici, mai spaţioase, care urma să fie începută la întâi martie 1867 şi să fie finisată către întâi martie 1870. Biserica a fost ridicată conform unui plan „model”, caracteristicpentru întreg spaţiul basarabean şi elaborat în baza legislaţiei Imperiului Rus în domeniul arhitecturii civile şi ecleziastice.

Fiind lipsită de averi considerabile, cu venituri financiare modeste, comunitatea răzeşească este constrânsă să semneze un contract cu nişte întreprinzători din oraşul Chişinău. La 15 iunie 1866, comunitatea răzeşească certifică un acord cu negustorii Şvarţman şi Şor, în care era stipulată obligaţiunea de a construi în satul Mileşti o biserică nouă din piatră, folosindu-se planul „etalon” şi tipul bisericii Sf. Mihail, construită în 1866 în satul vecin Băcioi, plasa Ialoveni, cu unica abatere: lungimea ei să fie redusă cu un stânjen. Materialele de construcţie urmau să fie procurate de întreprinzători, cu excepţia pietrei aduse de răzeşi din propriile cariere, cu transportul lor. Biserici similare au fost înălţate în aceeaşi perioadă în mai multe localităţi din centrul Moldovei, precum ar fi biserica Sfânta Treime din Chişinău (1862–1869), biserica Sfântul Arhanghel Mihail din satul Răzeni, plasa Ialoveni (1883), biserica Sfântul Nicolae din satul Puhoi, plasa Ialoveni (1883).

Biserica de piatră din satul Mileştii Mici a fost zidită pe un loc nou, la o depărtare spre nord de vechea biserică de lemn de aprox. 0,8 km. Biserica posedă o planimetrie tradiţională, compartimentatăîn altar, naos, pronaos (nartex) şi extranartex–tindă pe latura de vest, cu clopotniţa în trei nivele deasupra. La primul nivel se află pridvorul-tinda, cu două uşi şi două ferestre arcuite în partea superioară. Uşile se află pe axa vest-est şi posedă o formă arcuită în partea superioară, servind drept acces în pronaos. Ultimul era delimitat vizual de naos printr-un arc care susţine cupola naosului şi doi piloni care susţin cafastrul (spaţiul deasupra nartexului). Ulterior, în perioada sovietică, odată cu transformarea bisericii în Muzeul ţinutului natal (anii 1980), pilonii au fost demolaţi. Practic, pronaosul prezintă o suprafaţă aflată sub cafastru şi este iluminat de două ferestre arcuite în partea superioară. În partea stângă a pronaosului, alipită de peretele vestic, se află scara care duce în cafastru. Podul este plat, atât în pronaos, cât şi în cafastru, din care, prin peretele vestic, se poate pătrunde într-o cameră de la nivelul doi al clopotniţei, încăpere iluminată de două ferestre mici şi dreptunghiulare, plasate în peretele vestic al clopotniţei. De aici, pe o scară alipită de peretele nordic al clopotniţei, ne urcăm la nivelul trei al ultimei, unde se află camera clopotelor cu deschizături alungite în arc. Clopotniţa este încununată de un acoperiş de formă piramidală, care culminează cu un mic turnuleţ. Nartexul în plan posedă o formă pătrată, în pereţii din partea sudică şi nordică se află câte trei ferestre alungite în arc (în locul ferestrei din centru al peretelui de sud, în 1989, a fost montată o uşă). Naosul are bolta divizată în opt faţete, patru din ele, cele care sunt în referinţă cu coordonatele geografice, sunt mai late. În exterior naosul este acoperit de o piramidă înaltă, încununată de o turlă cu o cupolă în formă de bulb, specifică arhitecturii ruse din perioada vizată. Turla are în plan o formă octogonală, pe axele nord–sud şi vest–sud se află patru geamuri mici, prin care străbate lumina în naos.

Comunitatea răzeşească, în semn de recunoştinţă pentru construcţia bisericii conform proiectuluistipulat, trebuia să dea în arendă negustorilor Şvarţman şi Şor, fără plată, pe un termen de şase ani (1867–1873), crâşma satului cu beciul şi banca din vecinătate, iar suma aproximativă pentru arenda imobilului se estima la 3000 de ruble argint. Conform prevederilor contractului, răzeşii erau obligaţi în primii trei ani de construcţie să achite anual suma de 3000 de ruble de argint. Totodată, timp de doi ani, mileştenii urmau să pună la dispoziţia întreprinzătorilor, din partea fiecărei familii, câte o măsură de pâine de trei feluri: mei, porumb şi grâu; iar timp de trei ani, din partea fiecărei familii, să fie oferită câte o găină (în asemenea condiţii au fost edificate majoritatea bisericilor).

Pentru construcţia bisericii au fost folosite 25 de care de var stins, aduse din Slobozia Doamnei, 40 de care de material lemnos, aduse din satul Bărboieni, plasa Zberoaia, trei care de lemn din satul Volcineţ. Brigada de constructori era formată din opt persoane, în frunte cu un locuitor al Chişinăului, un oarecare Evdochim Ivanov Pavlov. Prin eforturile preotului paroh Vasile Bivol, ale şefului plasei Ialoveni, Constantin Bârcă şi ale întregii comunităţi, în anul 1893,biserica a fost reparată. După finisarea lucrărilor, la 19 decembrie 1893, a fost oficiat o slujbă de binecuvântare, la care participă protoiereul Vasile Bivol cu un sobor de preoţi. O nouă reparaţie a bisericii a fost făcută în 1897. În 1903, conducerea Eparhială a menţionat eforturile comunităţii bisericeşti, care a colectat pentru reparaţia bisericii o sumă de 1300 de ruble.

După ani de exploatare fără reparaţii, clădirea bisericii însă ajunge într-o stare avansată de uzură. În anul 1927 comunitatea bisericească, în frunte cu preotul-paroh Victor Gavrilan, decide să repare din nou clădirea bisericii. Din 31 mai 1961 nu se mai oficiază slujbe în biserica Sf. Nicolae din satul Mileştii Mici.

În decembrie 1989 a fost redeschisă şi sfinţită bisericaSf. Nicolae din Mileştii Mici. Actualmente, biserica funcţionează şi se află în proces de restaurare. Comunitatea creștină se îngrijeşte de reparaţia clădirii bisericii, parte componentă a patrimoniului ecleziastic al ţării. E o datorie sfântă a fiecăruia dintre noi să protejăm imobilul bisericesc, inventarul liturgic şi pictura bisericească în originalitatea şi autenticitatea lor, să le restaurăm profesional pentru a dăinui peste veacuri, ca un testament spiritual  lăsat urmaşilor noştri.

Protoiereu mitrofor Manole Brihuneţ, paroh al bisericii Sfântul Nicolae din Mileştii Mici, Preşedinte al Departamentului Mitropolitan Arhitectură şi Pictură Bisericească.

Material aparut în nr. 1-2 al revistei “Altarul Credinţei“