Relația dintre Biserică și stat sau câte ceva despre un cal troian

În ultima vreme am observată că mai multe persoane, chiar și din sânul Bisericii noastre Ortodoxe, au pus în discuție, în special în mediul virtual, dar nu numai, principiul laicității statului modern, principiul de tip masonic al separației statului de Biserică, încercând probabil să înțeleagă care ar trebui să fie relația, dar și hotarul dintre Biserică și stat în aceste vremuri tulburi.

Totuși, cel mai tare mi-a supărat urechea o expresie, care s-a strecurat ca apa în crăpăturile stâncii, ajungând parte a discursului laic, dar și religios – este vorba de expresia ”instituția Bisericii”. Și am considerat că în cazul în care vom găsi decodificarea acestei sintagme ce are rol de instrument de programare socială, vom afla un răspuns și la întrebarea care ar trebui să fie relația dintre Biserică și stat.

Este un subiect foarte sensibil însă cred că este necesar să fie înțeles modul în care acționează forțele oculte, care au priceput că cea mai eficace modalitate de a submina Ortodoxia este ca să o facă din interiorul Bisericii.

Mai jos voi publica textul părintelui Mihai-Andrei Aldea, pe care l-am descoperit în Revista de oceanografie ortodoxă ”SCARA”, din anul 2001, și care nu l-am găsit în mediul virtual, dar care sper să fie de folos pentru toți creștinii care și-au asumat rolul de ostași ai lui Hristos. Și vă rog să aveți răbdarea și curiozitatea de a-l parcurge până la capăt.

Și pentru că arma noastră este cuvântul, mi-aș dori ca acest text, să fie citit și conștientizat în primul rând de preoții noștri, care au menirea să răspândească lumina lui Hristos în inimele oamenilor. Iar odată înarmați cu slovele dreptății, să-i putem opune rezistență satanei, care ia chip de înger luminos, și să putem purta cu vrednicie războiul nevăzut în care ne aflăm cu toții.

jurnalist, Cezar Salahor

Revista SCARA, Treapta a șaptea, anul 2001

BISERICA ȘI INSTITUȚIA SAU CÂTE CEVA DESPRE UN CAL TROIAN

Unde nu Troia ne este adusă aproape ci o modalitate subtilă de a înlocui Biserica lui Hristos cu o noțiune neclară

de părintele Mihai-Andrei Aldea

Unul dintre termenii folosiți cel mai des în discursurile publice și ”importante” despre Biserică este cel de ”INSTITUȚIE”. ”Biserica ca instituție” – virgula mai mult sau mai puțin reală după vorbitor -, ”ca instituție, Biserica” sau chiar ”instituția Bisericii”(!) iată câteva formulări des întâlnite și care dau frisoane celor care le aud și cred în Hristos.

Oare este Biserica lui Hristos instituție? Păi cam ce este o instituție? Este o organizație, dar nu orice organizație, ci o organizație socială, cu un caracter de mare interes pentru societatea respectivă – fie că societatea de referință este considerată națională sau internațională. Sunt considerate instituții în sensul corect al cuvântului organizațiile culturale, sociale, politice, economice etc. De mari dimensiuni și de mare influență în viața statului sau a statelor.

La prima vedere – superficială – și Biserica poate fi considerată instituție. Nu este ea, oare, mare, importanță, influentă ș. a. m. d?

Poate, cel puțin în unele părți ale lumii. Dar Biserica nu se definește astfel. Biserica, în primul rând, nu este o organizație socială. Biserica este ea însăși o societate! Biserica, indiferent că place sau nu place acest lucru, este stat. Un stat care poartă un nume: Împărăția lui Hristos. Cetățenii ei sunt numiți, desigur, creștini, iar legile și ”instituțiile” Bisericii, care în limbaj creștin se cheamă organe – ca și părțile trupului uman – sunt stabilite de Dumnezeu și nu pot fi schimbate de om după voia lui.

Sunt convins că deja se simte diferența de optică între ”instituție” și Biserică. Dar trebuie mers mai departe, cât mai aproape de Adevăr.

Termenul de ”instituție” nu a fost dat Bisericii fără știința satanei

Am vorbit despre numele acestui mare stat, de fapt imperiu, care este Biserica – Împărăția lui Hristos. Ea se mai numește, la fel de bine, Împărăția cerurilor, deoarece tronul lui Hristos, capitala dacă vreți a acestui stat, este în Cer.

De acolo El lucrează – împreună cu Duhul Sfânt și Tatăl – Tainele care dau viață acestei Împărății. Cine nu crede aceasta nu este creștin.

Alt nume al Împărăției este Trupul lui Hristos. Căci Hristos este Cap Bisericii, iar aceasta crește din El și prin El, călăuzită de El i realizându-i unitatea prin El, Hristos – Dumnezeu și Om. El dă Bisericii unitatea nu doar prin conducerea ei din poziția de Împărat și Mare Arhiereu, ci i prin Sângele și Trupul Său, Pâinea pe care o dă pentru viața și unitatea celor ce Îl urmează.

Mai are și alte nume Biserica – deoarece prin Hristos este îndumnezeită și, deci, infinită – dar îl mai amintim pe cel de … ”Biserică”. Acest termen înseamnă ad literam casă a împăratului. Dar știm că Biserica este a lui Dumnezeu. Implicit, cel care se definește ca membru al Bisericii îl recunoaște pe Hristos ca Împărat al său.

Iată, deci câteva dovezi clare, doar din numele ”instituției”, care atestă că Biserica, în mod foarte clar, nu este o ”instituție”, ci un super-stat – o unitate de state dacă vreți, deoarece include toate popoarele cretine (Apocalipsa 21.24, 26; 22.2) – cu propriul Conducător, cu propriile legi, cu propriile ”instituții”.

(Astfel de ”instituții” – mai corect ar fi termenul de ”organe” ale Bisericii – sunt mirenii, diaconatul, preoții, episcopatul precum și monahii, proorocii și predicatorii, medicii creștini, cateheții ș. a. m. d.)

O fi – va spune cineva. Dar, în definitiv, ce atâta discuții pe un termen oarecare? Ce contează că spunem Bisericii ”instituție”?

Contează foarte mult, așa cum contează și câte firi sunt în Hristos (două), câte persoane sunt în Hristos (una) sau în Sfânta Treime (trei) ș. a. m. d.

Dacă de asemenea adevăruri depinde mântuirea noastră ce se realizează în și prin Biserică, atunci cum să nu conteze termenii folosiți pentru aceasta.

Iar problema reală constă în faptul că termenul de ”instituție” nu a fost dat Bisericii fără tiința satanei. După cum vom vedea, relele incluse în această alăturare de cuvinte sunt mai multe și mai mari decât s-ar putea bănui la prima vedere.

Cine încearcă să își subordoneze Biserica, ori să o supună cuiva, este antihrist

1. Termenul de instituție dă Bisericii un statut nou, de parte componentă a statului. De-a lungul vremilor au existat state ce au încercat să îi subordoneze Biserica sau să se pună în postura ciudată de ”stat-biserică”. Dar Biserică nu poate fi subordonată altcuiva decât lui Hristos. Cine încearcă să îi subordoneze Biserica, ori să o supună cuiva, este antihrist. Loialitatea cretinilor față de stat sau față de orice altă organizație laică merge doar până la locul în care se încalcă legile Bisericii.În momentul în care aceste legi sunt încălcate cretinii sunt sub persecuție și ocupație – fie ea privită și doar spiritual, ceea ce de fapt e imposibil. În momentul în care legile creștine sunt încălcate înseamnă că undeva a ajuns la putere un antihrist, sau o slugă a unui antihrist, tot una. Pentru creștini, un asemenea moment obligă la trecerea în Rezistență, Rezistență care include toate formele creștinește acceptabile de apărare a Credinței Sfinte [1].Pentru că acestă credință este Adevărul Însuși. De aceea nu pot fi acceptate în niciun caz pseudo-egalitatea ”instituție-Biserică”, subordonarea sub orice formă a Bisericii față de stat sau orice altă formă de micșorare a independenței depline a Bisericii față de forțele acestei lumi.
2. Termenul de instituție, folosit pentru Biserică, este de fapt fațada unui proces complex și pervers de ”etatizare” – a se citi ”desființare” – a Bisericii. El marchează avansul ideilor ateiste (seculariste și secularizante) în interiorul Bisericii. Căci adoptarea cuvântului ”instituție” de către unii care se vor creștini este rezultatul unor prăbușiri spectaculoase ale structurilor teandrice din care aceștia fac parte.Cei care vorbesc despre ”instituția” care în concepția lor este Biserica sunt cei care, doborâți de ispitele veacului, încearcă să ”trăiască” și aplice ”etatizarea” Bisericii. Ei înlătură, sau luptă să înlăture, organele firești, dumnezeiești ale Bisericii, pentru a le înlocui cu unele de tip laic, ateu, satanist.

Dar ne va întreba indignat unul dintre aceștia, ce o fi așa de rău în ideea de instituționalizare a Bisericii? De ce este rău ca Biserica să fie parte a statului sau chiar o formă a statului? (A statului laic, desigur, nu a celui ceresc, așa cum cer premizele creștine.)

Păi să vedem ce este statul. După o sursă oficială, desigur.

”DEX”-ul, în ediția a II-a, din ’96, are o definiție foarte ingenioasă despre stat: ”Stat = Teritoriul și populația asupra cărora își exercită autoritatea această organizație; țară”.

Ați înțeles ceva? Nu? Nici eu. Despre ce organizație ”care își exercită autoritatea” se vorbește aici?Despre stat? Atunci statul este ”Teritoriul și populația asupra cărora își exercită autoritatea statul”? Nu are niciun sens. A! Mai zice definiția și ”țară”. Ia să mergem la litera ”țî” să vedem definiția oficială a cuvântului ”țară”: ”Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere politic și administrativ într-un stat”!!!! Păi cum, Țara este stat sau statul țară!?!

Desigur, la prima vedere aceste două definiții par a fi doar niște prostii. Dar nu am numit degeaba ”lămurirea” DEX-ului despre stat ca ingenioasă. ”Abureala” aceasta, ca să ne coborâm la mintea autorilor DEX-ului, ceața în care este băgat cel ce vrea să afle cel ce este statul, are o motivație foarte puternică. Nu se dorește să se știe ce este statul. Exagerare?

Chiar definițiile citate mai sus, scoase parcă din antieroii lui Caragiale, dovedesc realitatea intenției. Cele două definiții sunt aproape identice și în ambele statul apare sau este sugerat ca un fel de realitate axiomatică, transcendentă, imposibil de definit, dar și de înlăturat – de vreme ce nu i se găsește niciun sinonim/echivalent real. Pentru autori pare că el, statul, pur și simplu este. Indefinibil. Imanent. Intangibil. Oare întâmplător apare așa? Ei bine, nu!

Se putea găsi o definiție neutră din punct de vedere politic, chiar ușor idioată, ca ”statul este totalitatea instituțiilor (organizațiilor sau organelor) oficiale care asigură unui teritoriu organizarea, personalitatea și viața sa proprie; statele pot fi protectorate, autonome, asociate sau independente”. Dar o astfel de definiție trimite la respectivele ”organe oficiale”, instituțiile, cum sunt Guvernul, Parlamentul, Poliția ș. a. m. d., făcându-le răspunzătoare în final de tot ceea ce ține de stat. Ceea ce nu convine! Și nu convine din două motive.

Primul, mai puțin important, constă în lipsa de responsabilitate reală a celor care compun organele de stat. Pentru imensa lor majoritate, posturile ocupate nu implică decât o posibilitate de întreținere sau îmbogățire, cu riscuri mai mici sau mai mari. ”Oficialii” aceștia nu sunt de fapt decât ciocoii modernității ai lui Nicolae Filimon. Și nu le place deloc să li se aducă aminte de răspunderea pe care o au. Dar, desigur, imensa lor majoritate nu cunoaște prea bine DEX-ul, fiind dealtfel, această majoritate, destul de străină și de limba română (deși câtorva le este chiar limbă maternă).

Al doilea motiv ține de acei ”inteligenți” aflați în sfere superioare, fie că se numesc super-intelectuali sau diplomați străini, franc masoni sau altfel. Ei vor ca statul să fie pentru cetățeanul de rând ceva intangibil, de origine divină. Și reușesc! Pentru cei mai mulți dintre oameni STATUL este complet separat din punct de vedere al responsabilității, de GUVERN, PARLAMENT, POLIȚIE etc., instituțiile (organizațiile) de care vorbea DEX-ul. Dovada?

Uitați-vă în toate sondajele în care oamenii se declară complet dezamăgiți de Guvern, Parlament, Poliție etc. Uitați-vă și vedeți cum consideră că aceste instituții sunt corupte și compuse doar din oameni egoiști, oportuniști, hoți, etc. Uitați-vă apoi și vedeți pe mâna cui vor să dea întreprinderile și agricultura, comerțul și turismul, învățământul și educația etc. Pe mâna STATULUI!!! Adică pe mâna GUVERNULUI, PARLAMENTULUI, POLIȚIEI, a instituțiilor (organelor) de stat în care nu au încredere. De ce? Pentru că… au încredere în stat!!!

Ei nu înțeleg identitatea dintre respectivele instituții și stat. Pentru ei statul rămâne mereu deasupra, un fel de tătic de treabă, care trebuie respectat și pe care ”răii” din Guvern, Parlament, Poliție etc., nu-l lasă să aibă grijă de ei [2].

Biserica este înlocuită de un ”stat divin”

De ce am pornit de la aceste aspecte pe care, de altfel, destul de mulți le-au observat? Deoarece această concepție îi afectează foarte mult pe creștinii de astăzi, provocând tendințe distructive atât în relațiile dintre ei – ca Biserică – și stat cât și în ceea ce privește raporturile dintre ei înșiși, creștinii, ca părți ale Bisericii  lui Dumnezeu.

Cele două tendințe eretice sunt simultane. Creștinii ”mai slabi de înger” fac, în același timp, două lucruri: pe de-o parte, tind să atribuie statului o autoritate specială în ceea ce privește Biserica, iar pe de altă parte introduc în Biserică o separație similară celei existente între cetățenii de rând i stat – privit aceasta în sensul de mai sus. Fenomenul este firesc. Pe măsură ce oamenii își impropriază ideologia – drăcească – a statului de drept divin, sugerată de sursele amintite anterior, o aplică reflex ori conștient și în domeniul vieții religioase. În acest fel ei caută, în Biserică, să găsească ori să realizeze o structură superioară, de tip statal, care să preia toate răspunderile și căreia îi cedează cu inconștiență toată puterea.

Se mulțumesc să rămână astfel undeva în afara Bisericii, apelând la ea, în general contra plată, numai în măsura în care consideră că au nevoie de ea pentru o problemă sau alta; făcând prin urmare comerț cu cele sfinte (avem aici două erezii într-una). Mai rău încă, aceia dintre ei – creștinii slabi – care ajung, din nefericire, să ocupe poziții superioare în Biserică se află în fața unor probleme deosebit de grave. Ei realizează prea bine că nu sunt creștinii adevărați, modelele, sfinții care trebuie să ocupe aceste poziții.

Totodată, mândria lor alimentată de atingerea respectivelor posturi și de alte realizări gâdilatoare de orgolii – diplome, conferințe, publicări de articole și cărți, adulări publice sau particulare etc., – mândria lor, spuneam, nu le permite să accepte că prin rugăciunea altora și mila lui Dumnezeu se pot acoperi lipsurile lor pentru ca Biserica să meargă înainte. Mai rău, ei ajung să nici nu creadă cu adevărat în Dumnezeu – dacă au crezut vreodată – și în acțiunile Acestuia, fiind astfel izolați într-o singurătate cumplită: dinspre creștini ei îi văd pe cei ce își pun nădejdile în ei – și ei își cunosc foarte bine falsitatea – iar dinspre păgâni văd o presiune imensă, un mare război pe care ei trebuie să-l poarte – dar nu se simt în stare.

Ce pot face atunci?

Apelează la metode lumești, căutând să realizeze ”compromisuri convenabile” cu statul și alte instituții ce li se par puternice, căutând să obțină o putere lumească tot mai mare, care să le asigure liniștea. Pentru aceasta se folosesc și de toate mijloacele oferite de puterea căpătată deja în Biserică, făcând și ei comerț cu cele sfinte. Acest comerț îl desfășoară însă nu doar în Biserică, ci și în relațiile cu cei din afara Bisericii, cedând ceea ce nu se poate ceda și făcând ceea ce nu au voie să facă.

Mai mult încă, obișnuința cu limbajul pseudo-teologic și ideea de stat de drept divin aplicată la Biserică le dă credința întunecată a unei poziții privilegiate, sfinte, care le conferă doar drepturi și putere. Ei nu se mai gândesc nicio clipă că sunt în slujba celorlalți, considerându-i pe aceștia un fel de ființe inferioare în fața cărora nu trebuie să dea socoteală de nimic și care trebuie să li se supună necondiționat.

Chiar și între ei practică aceeași atitudine de adulare a celui mai mare – cel puțin pe față – de lingușire și falsă smerenie, acoperind cu vorbe învăluitoare păcate cumplite ca simonia, uciderea de frate, sodomia, ș. a. m. d. Toate, pe baza acestei concepții drăcești de existență a unei ”instituții bisericești” care se compune din EI. Toate, sub pretextul păstrării ”prestigiului” Bisericii în fața lumii. De parcă se poate păstra prestigiul Bisericii prin acoperirea păcatelor, cum poruncește și proorocește Iisus (Matei 5.16).

Iată ce acoperă o aparent banală alăturare de termeni!

Ce rămâne în aceste condiții din Biserica lui Hristos?

Rămâne ceea ce suntem.

Rămânem cei ce așteptăm cu adevărat și adevărată nădejde: Învierea.

Rămânem cei care, urându-ne păcatele, ne agățăm de poala hainei lui Hristos, crezând în mila și puterea Lui.

Rămânem cei care, mergând prin valurile acestei lumi, păstrăm încrederea în Cel ce ne-a promis că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor. Și rămâne!!!

Biserica și neamul românesc

Nu după vrednicia noastră, ci după dreapta credință în Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, chiar dacă am fi ultimii care am mărturisi-o. Și nu dorind vreo biruință veșnică aici pe pământ, căci nu ne este dată aici decât lupta și iar lupta, până la sfârșitul vieții, când vom fi judecați după cele în care ne vom afla [3].

Iar Hristos ne poruncește să-L urmăm pe El, nu statul sau altă organizație. Ne poruncește să ne zidim pietre duhovnicești în Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlp și temelie a adevărului, cea care este Trupul lui Hristos, Cel din care ea crește spre a ajunge la desăvârșire. Ea este și pe pământ, dar și dincolo de pământ, urcând la ea, Biserica, până acolo unde nici îngerii nu pot ajunge niciodată, în tronul cel preaînalt al Dumnezeirii.

Ea nu a fost, nu este și nu va fi niciodată ”instituție”, nu a fost, nu este și nu va fi supusă vreodată altcuiva decât Adevărului. De aceea a și lăsat Dumnezeu Sfânta Scriptură, Sfintele Canoane – apostolice, ecumenice și cele recunoscute de sinoadele ecumenice – ca să putem avea Adevărul cu noi chiar și când cei care ar rebui să-l păstreze îl uită.

Și avem exemple întru aceasta pe Daniil, cel care s-a separat de înțelepții Poporului Ales și de tot poporul când aceștia s-au lăsat prostiți – lipsa de priveghere, – de slugile diavolului cele cu chipuri cuvioase. Și făcând aceasta s-a mântuit și pe sine, a mântuit-o și pe fecioara cea nevinovată și a salvat și poporul de la cumplită nedreptate.

Avem exemplu, de asemenea, pe Noe, cel ce a înfruntat ocara întregii societăți și s-a făcut mântuire neamului omenesc. Avem exemplu pe smeritul monah Maxim Mărturisitorul, cel ce a înfruntat nu una, ci mai multe societăți și pe episcopii eretici – fie ei cât de vestiți – mărturisind adevărul până la moarte și prin care a binevoit a salva Dumnezeu dreapta credință și Biserica Dreptmăritoare.

Căci nu luptăm împotriva unui cuvânt oarecare – că nici nu este unul oarecare – ci împotriva unui duh al răului care pleacă privirile omului spre cel de jos, dezlipindu-le de la cele de sus. Luptăm nu contra unei tendințe oarecare, ci contra acelei tendințe de secularizare, de renunțare la Dumnezeu, pe care satana, prin lupi îngrozitori, a strecurat-o în interiorul Bisericii ca să rupă din turmă cât mai mult. Luptăm nu contra celor cu păreri bine întemeiate și înțelepte, ci contra celor ce se înalță  pe ei prin grăirea de învățături răstălmăcite, căutând să atragă pe ucenicii lui Hristos la ei.

_______

[1] Această Rezistență începe de la lupta personală pentru a rămâne cu adevărat creștin și merge până la apărarea – sub orice formă conformă responsabilității fiecărui creștin implicat – Bisericii și a Neamului Românesc, ființial creștin (a se vedea pentru acest adevăr și pr. prof. Dumitru Stăniloaie – ”Besii” în mânăstirile din Orient, Biserica Ortodoxă Română, XCIV(1976), p.587-589)

[2] De altfel, mulți confundă statul, care este o asociație de instituții – de altfel străine firii noastre – cu Țara, care este un dar ontologic, divin.

[3] De aceea să priveghem, căci nu știm când vom fi chemați la Dreptul Judecător, fie pentru judecata personală, fie pentru cea finală; și să nu creadă nimeni că este prea mic ori prea slab pentru a face ceva, căci puterea lui Dumnezeu se desăvârșește întru slăbiciune.

Sursa: Revista de oceanografie ortodoxă ”SCARA”, Treapta a șaptea, decembrie – 2001, pag.17-20.