Bogăţia întru Dumnezeu

Toți ne îngrijim în viața aceasta de a trăi cât mai bine, cât mai confortabil. Ne străduim gândind și muncind să avem, să ne bucurăm de bunurile materiale. Suntem ferm convinși că Domnul binecuvântează casele și bunurile noastre, uitând complet de suflet! Bineînțeles că Dumnezeu se bucură și binecuvântează, dar ca bucuria să fie deplină trebuie să ne îngrijim și de suflet la fel de mult.

Societatea în care trăim astăzi este concepută în așa fel încât să ne facă să uităm de suflet, de credință și de Dumnezeu. În afară de faptul că ne alimentează egoismul până la apogeul: „Veți fi ca Dumnezeu!?” (Facere 3, 5), ne înstrăinează de firea noastră prin modelul omului „consumator de bunuri”, ajungând să uităm că există clipa morții. Uit ce sunt și cred în ce am!

Dostoievski scria la un moment dat că: „Taina existenței umane nu constă în a trăi, ci în a ști pentru ce trăiești”. Deci, să ne întrebăm: „Trăiesc pentru mine, sau trăiesc pentru Domnul?”…

Fericit cel ce trăiește gândindu-se la Dumnezeu! Fericit cel ce trăiește cu gândul la moarte, la clipa întâlnirii cu Hristos! Fericit cel ce a învins frica morții prin trăirea credinței în Înviere. De multe ori am spus că moartea nu este altceva decât clipa Adevărului, clipa în care cel puțin pentru o fracțiune de secundă voi vedea pe Cel ce sufletul meu Îl iubește, Îl dorește, I se roagă…

Moartea este singurul subiect despre care nu putem să vorbim din experiențe, de aceea există pericolul să ne pierdem în deznădejde sau să sfătuim „religios” pe cel ce caută răspunsuri. Nu aș vrea una ca acestea, ci îndrăznesc să scriu rugându-mă Celui ce „cu moartea pe moarte a călcat”, să alungăm frica și să trăim în credința dătătoare de Viață; rodul celor scrise să fie puterea de a tranforma frica morții în moartea fricii!

Adevărata bogăție pe acest pământ este învingerea fricii ce-mi paralizează aproape toată ființa, mișcările sufletului; faptul că neg existența unui lucru nu înseamnă că voi scăpa de el. Dacă trăiesc fără credință îmi neglijez sufletul, iar dacă îmi îngrijesc sufletul, mă îngrijesc să plac Lui Dumnezeu. De aceea Sf. Ap. Pavel spune „Căci pentru mine viața este Hristos și moartea un câștig” (Filip 1, 21).

Trăiesc cu frica de moarte pentru că nu-L cunosc pe Dumnezeu, căci cel ce L-a întâlnit, a înlăturat frica și a câștigat bucuria. Atunci când trebuie să mă întâlnesc cu o persoană importantă sunt întotdeauna emoționat, însă dacă o cunosc bine, pe lângă emoții, și inima-mi este plină de bucurie; dacă nu o cunosc, sunt copleșit de frică.

Precum este nevoie de o pregătire specială înainte de un eveniment important din viața noastră – căsătorie, botez, etc. – tot așa și înainte de întâlnirea cu Hristos. Pentru aceasta au rânduit Sfinții Părinți să ne rugăm la fiecare slujbă pentru „Sfârșit creștinesc sufletelor noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos să cerem” …

O bătrânică simplă în credință și smerită îmi spunea odată: „Eu mă gândesc mereu cu ce suflet mă voi prezenta în fața Lui!”, și cuvântul ei mi-a rămas în inimă. Nu știu dacă sufletul se poate îmbogăți după gândirea omenească, căci și virtuțile sunt un dar de la Dumnezeu. Dar astfel, prin darurile primite, reintru în starea inițială în care se aflau Adam și Eva înainte de căderea în păcat. Probabil că voi rămâne sărac duhovnicește, însă cred că mă pot curăți de patimi și bucurii pământești, spre a mă prezenta la Tronul Ceresc îmbrăcat în Veșmântul Nunții.

Bogăția „întru Dumnezeu” pe care-și dorește Mântuitorul să o avem, explicând nebunia bogatului, este Iubirea, însă pentru a o câștiga e nevoie de credință. Credința-ți va aduce speranță; speranță îți va împlini dorința și vei cunoaște bucuria; bucuria-ți va deschide inima spre a iubi pe Cel în care ai crezut; și așa vei trăi fericit până la bătrâneți… „În ochii tânărului poți vedea o flacără, în ochii unui bătrân trebuie să vezi lumina!” spunea Victor Hugo.

Toate vârstele sunt binecuvântate de Dumnezeu, fiecare își are farmecul ei; în același timp însă, fiecare clipă poate deveni o veșnicie. Oricât de înaintați am fi în vârstă, la orice „distanță” ne vom afla de El, nu vom înceta niciodată să fim copiii Lui Dumnezeu. Pot refuza să fiu aproape de familie ( Biserică), să nu mă implic deloc ca frate sau soră, însă nu pot nega Părintele! Dar ca și copiii, numai păstrând ochii curați și nevinovăția sufletelor, putem să vedem lucrurile curate, bune, frumoase…

(Doamne, Tată cel Ceresc, îmi doresc atât de mult, / Oamenii să Te iubească, văzând Chipul Tău cel blând. / Obosiți, căzuți și triști, la picioarele rănite ale Trupului Tău scump, / Să-și depună-n bucurie deznădejdea ce-i cuprinde, frica și al morții gând.)

Arhim. Siluan Visan

http://www.crestinortodox.ro/