Când şi cum putem boteza copiii

Deşi cei mai mulţi consideră că ştiu răspunsul la această întrebare, în realitate ne zbatem într-o mare neştiinţă înfrăţită cu indiferenţa, iar în rezultat avem foarte puţini creştini ortodocşi care îşi conştientizează propriul Botez şi responsabilitatea asumată prin primirea acestuia. Tocmai de aceea mi-am propus să punctez câteva idei mai importante pe care cred că trebuie să le ştie fiecare creştin, în special părinţii şi naşii care îşi aduc pruncii pentru a fi botezaţi, dar şi preoţii care săvârşesc aceste botezuri.

1.    Înainte de a spune ce este botezul, trebuie să menționăm ce nu este el, pentru că între creştini circulă prea multe mituri şi învăţături greşite despre Botez şi efectele lui. Cei mai mulţi îşi aduc copiii la botez în virtutea unui obicei pe care nici nu doresc să-l înţeleagă, iar o bună parte dintre „ortodocşi” consideră că un copil trebuie cât mai repede botezat ca să doarmă bine, să fie sănătos, să nu fie deocheat, să nu scuipe biberonul sau să poată ieşi din casă. Dar Hristos n-a lăsat Taina Botezului ca somnifer sau ca bilet de ieşire din casă, iar oamenii care gândesc astfel, dacă încă nu s-au hotărât să deschidă Biblia ca să înţeleagă ce înseamnă Botezul, măcar să gândească logic că numai în China şi India sunt peste două miliarde de oameni nebotezaţi şi toţi dorm normal, trăiesc mai mult decât noi, nu sunt deocheați şi nici n-au probleme la ieşirea din casă. De ce un copil născut din tată şi mamă botezaţi şi cununaţi s-ar teme de aşa ceva?!  Şi oare cât timp vom mai avea închipuiri atât de josnice faţă de Tainele Bisericii?!

2.   Hristos a rânduit Botezul ca o posibilitate, o şansă şi un Dar dumnezeiesc, dar nu ca o obligaţie sau obicei.  Atunci când părinţii concep un copil nu-şi propun doar să-l nască, „că aşa trebuie” sau ca tatăl copilului să bea bine în acea zi, ci se gândesc la creşterea şi viaţa lui de mai departe, iar însuşi copilul, fie şi inconştient, nu-şi concepe existenţa decât alături de părinţi. Şi după cum naşterea nu este un scop în sine, ci este o etapă prin care omul trece de la dezvoltarea embrionară la viaţa propriu-zisă, tot aşa şi Botezul, ca naştere duhovnicească „din apă şi din duh” (Ioan 3:5), nu este un scop în sine, ci este abia începutul vieţii duhovniceşti. Botezul nu este sfârşitul unor rânduieli legate de naşterea copilului, aşa cum deseori se exprimă părinţii: „l-am botezat şi am scăpat”, ci este doar începutul vieţii în Hristos şi în Biserică. Totul abia atunci începe, iar dacă cei care aduc pruncul la Botez nu au o relaţie vie şi permanentă cu Biserica, este aproape sigur că nici copilul lor nu va avea o astfel de relaţie, iar dacă o va avea, aceasta nu se va datora părinţilor şi naşilor, ci unor factori exteriori, care nu-i îndreptăţesc pe părinţi, ci mai mult îi acuză.
Cei care-şi botează pruncii și după aceasta îi rup de Tatăl şi de Mama lor, adică de Dumnezeu şi Biserică, sunt asemenea celor care-şi nasc copiii apoi îi aruncă la gunoi, fără să le mai pese de viaţa lor. Şi vai de preoţii care se fac părtaşi unor astfel de crime duhovniceşti, neexplicându-le părinţilor şi naşilor ce înseamnă botezul şi la ce jug se înjugă cei care se pun garanţi pentru credinţa şi educaţia creştină a copilului. Dar e şi mai grav atunci când oamenii chiar ar vrea să ştie toate acestea, dar preoţii nu se obosesc să le explice, iar după aceea dau toată vina pe părinţi, de parcă preotul ar fi un năimit care oficiază acte magice sau un funcţionar de la bancă care dă credite, dar nu-i pasă dacă clienţii au cu ce să le plătească, şi nici nu le vorbeşte despre consecinţele neachitării la timp a datoriei.

3.    Cea mai importantă condiţie pentru botez este credinţa sinceră în Dumnezeu, lepădarea de Satana şi de toate lucrurile lui, şi urmarea lui Hristos. Când Mântuitorul a trimis apostolii în lume, nu le-a spus să boteze pe toţi laolaltă, ci în primul rând să înveţe neamurile (Matei 28:19-20), apoi să boteze pe cei care vor crede Evangheliei (Marcu 16:15-16). Neoprotestanţii, limitându-se la sensul direct al textului, botează doar persoanele mature, care pot crede conştient în Evanghelie, iar credinţa este văzută de ei mai mult ca o însuşire a unor versete interpretate după bunul plac. Cu toate acestea, accentul pus pe credinţă este unul corect, iar necesitatea credinţei este la fel de valabilă şi în Biserica Ortodoxă. Diferenţa dintre noi şi neoprotestanţi nu constă în faptul că unii cer mărturisirea credinţei, iar alţii nu. Şi Biserica Ortodoxă cere mărturisirea credinţei candidatului la botez, dar acceptă, prin excepţie (devenită generală), ca mărturisirea să fie făcută de părinţi împreună cu o altă terţă persoană, pe care noi o numim naş. A boteza fără a cerceta credinţa şi cunoştinţele religioase ale părinţilor şi naşilor este o impietate şi o batjocură faţă de Tainele Bisericii, iar preoţii ca „iconomi (nu distribuitori) ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4:1) n-ar trebui să admită aşa ceva, indiferent de situaţie!
Haideţi să analizăm puţin cazul famenului din Etiopia, despre care ni se relatează la Fapte 8:26-39. Duhul Sfânt îl trimite pe Filip către famen (v. 26-29), găsindu-l pe acela citind din Scriptură (v. 28). Filip îi tâlcuieşte pasajul biblic neînţeles de el şi îi vorbeşte despre mântuirea venită prin Hristos (v. 30-35). Famenul vede apa şi spune: „Iată apă! Ce mă împiedică să fiu botezat?” (v. 36). Vedem însă că reacţia lui Filip a fost cu totul alta decât a preoţilor de astăzi. El nu spune: „vai, pe mine m-a trimis Duhul Sfânt, iar omul acesta e de departe, tocmai din Etiopia, şi trebuie urgent botezat, ca să nu i se întâmple ceva pe drum sau chiar să moară”, deşi pericole erau destule. Chiar şi faptul că etiopianul citea Scriptura şi era dornic să înţeleagă cele citite n-a fost suficient pentru ca Filip să fie de acord să-l boteze. Bineînţeles că statutul social şi bogăţiile acelui famen, „ministru al economiei” în Regatul Etiopiei, de asemenea n-au constituit vreun privilegiu pentru el. De aceea, Filip răspunde la întrebarea famenului în felul următor: „Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă”. Şi el, răspunzând, a zis: „Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” (v. 37). Abia atunci s-a oprit carul şi Filip l-a botezat (v. 38).
Prin urmare, justificări pentru a proceda altfel decât a procedat Filip cu etiopianul nu există, iar atunci când părinţii se adresează preotului pentru a boteza pruncul, acesta este obligat să înceapă un amplu proces de catehizare la care să explice principalele învăţături ale Bisericii şi fundamentarea lor biblică, şi abia după aceea să vorbească despre Botez. De exemplu, Canoanele 46 Laodiceea şi 78 Trulan (VI Ecumenic) prevăd catehizarea obligatorie a candidaţilor la botez şi chiar examinarea lor săptămânală. Doar în cazul în care catehumenul este grav bolnav, preotul poate săvârşi Botezul fără cateheză, dar şi atunci este obligat să-l întrebe pe candidat (sau pe cel care mărturiseşte în locul lui) dacă crede în Sfânta Treime, în mântuirea prin Hristos, în învierea morţilor şi în viaţa de veci. Iar dacă neofitul rămâne în viaţă, preotul este obligat să facă catehizarea după Botez (Canonul 47 Laodiceea). Şi bineînţeles, cazurile de acest gen sunt extrem de rare, iar de cele mai multe ori, nu există nici un motiv de a grăbi botezul şi de a nu face catehizare.

4.    Mulţi preoţi îndeamnă părinţii să-şi boteze cât mai repede pruncii, dar fără să le vorbească despre credinţă, responsabilitate, viaţă veşnică etc. Totul este privit prin prisma beneficiilor imediate. Trebuie însă să precizăm că Biserica Ortodoxă acceptă şi recomandă botezarea copiilor, dar niciodată nu-l impune, mai ales dacă nu s-a făcut o pregătire corespunzătoare. În secolul al III-lea Tertulian insista pe amânarea Botezului copiilor (cf. Despre botez, cap. 18), nefiind de acord cu grăbirea nemotivată a Botezului. În secolul al IV-lea Sf. Grigore Teologul, fiu de episcop, dar botezat abia la 30 de ani, recomanda botezarea copiilor la vârsta de cel puţin trei ani, „pentru ca aceştia cât de cât să poată auzi şi repeta cuvintele Tainei, iar dacă nici atât, cel puţin, să o înţeleagă imaginar” (cf. Omilia 40; PG 36, col. 400). Această recomandare a fost respectată în Biserică până prin secolul al IX-lea, când se generalizează botezul la un an sau la 40 de zile, dar niciodată fără cateheză. În prezent însă, încă de prin perioada turcocraţiei, totul s-a transformat în „servicii religioase pe bandă rulantă”, accentul punându-se doar pe cantitate, iar de calitate nici măcar nu se vorbeşte. Cel puţin în Biserica Ortodoxă Română nu cunosc nici un ierarh care să ceară preoţilor un anumit număr de cateheze baptismale şi să supravegheze calitatea şi regularitatea lor. Situaţia este şi mai gravă în Biserica Ortodoxă din Moldova, deşi Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2011 are decizii foarte clare în acest sens. Şi-atunci de ce ne mirăm de „creştinii” pe care-i avem sau de faptul că unii dintre ei, fiind botezaţi şi împărtăşiţi de mici în Biserica Ortodoxă, au ajuns activişti homosexuali sau atei înverşunaţi, nemaivorbind de faptul că puşcăriile tot de „ortodocşi” sunt pline?! Şi cum să nu ajungă aşa dacă noi le dăm Evanghelia numai să o sărute, dar nu le citim din ea şi nu le-o explicăm, ca în ei să se aprindă flacăra credinţei şi a iubirii pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, căci „credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17). Să te naşti din părinţi credincioşi încă nu înseamnă nimic, dacă aceştia nu-ţi explică niciodată de ce trebuie să credem şi de ce credem anume aşa şi nu altfel.

5.    Credinţa de care vorbeşte Evanghelia şi care se cere la Botez nu este credinţa în faptul că Dumnezeu există sau, cum spun unii: „eu cred că există ceva, o putere, o raţiune supremă etc.”. Toate astea n-au nimic comun cu adevărata credinţă. Şi demonii cred că Dumnezeu există, dar nu putem spune că „sunt credincioşi”, chiar dacă „se tem şi se cutremură” în faţa măreţiei lui Dumnezeu. A fi credincios înseamnă, pe de o parte, a avea încredere în Dumnezeu mai mult decât în orice şi oricine din lumea aceasta, iar pe de altă parte, credinţa înseamnă credincioşie, adică fidelitate faţă de Dumnezeu. O soţie credincioasă faţă de soţul ei nu este aceea care crede că soţul ei există sau care are nevoie doar de banii bărbatului, ci numim „credincioasă” soţia care are deplină încredere în soţul ei, îl iubeşte din toată inima şi nu-l înşeală nici măcar cu gândul, ci vrea să fie doar cu el, îndeplineşte orice dorinţă a lui şi este gata chiar să moară pentru el. O astfel de credincioşie cere Dumnezeu şi de la noi, iar analogia cu viaţa de familie aparţine de fapt Sfântului Apostol Pavel, care Îl compară pe Hristos cu mirele, iar Biserica – cu o mireasă credincioasă (Efeseni, capitolul 5). Orice creştin botezat devine mireasă a lui Hristos, dar nu în particular, ci prin Biserică. Eşti mireasă a lui Hristos doar în măsura în care eşti membru viu al Bisericii. Tocmai de aceea, Sf. Ciprian al Cartaginei spunea că „în afara Bisericii nu există mântuire”, căci Dumnezeu-Iubire, fiind întreit în Persoane, nu-şi revarsă iubirea Sa peste indivizii care „cred doar în suflet”, ci numai peste adunarea credincioasă şi iubitoare a lui Hristos. Iar a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a păzi poruncile Lui (Ioan 14:15,21) şi a dori viaţa veşnică cu El.

6.    Pentru ca un copil să ştie şi să păzească poruncile lui Dumnezeu, el trebuie să fie învăţat de cei care le cunosc. Nişte părinţi sau naşi care n-au citit niciodată Evanghelia şi nici nu participă la viaţa şi slujbele Bisericii nu vor putea niciodată să înveţe un copil decât să se îndreptăţească şi să se scuze, aşa cum fac ei de obicei. Trăim în vremuri când majoritatea creştinilor au terminat cel puţin liceul, ştiu să citească, se descurcă la calculator şi la telefonul mobil, dar nu ştiu cele 10 porunci, Simbolul de Credinţă (Crezul) şi alte lucruri elementare, nemaivorbind de învăţături mai profunde ale Sfintei Scripturi. Tocmai de aceea, mai ales în cazul în care părinţii copilului sunt încă „departe de Biserică”, aceştia ar trebui să aleagă nişte naşi pregătiţi şi potriviţi pentru a ajuta la educaţia duhovnicească a copilului lor. Naşii nu sunt sponsori ai copilului şi nici nu trebuie aleşi pe criterii de prietenie pur omenească, ci pe criterii duhovniceşti. La alegerea naşului de botez nu poate fi vorba de colegialitate, statut social, grad de rudenie sau frică de a nu supăra pe cineva. Când un bolnav are o problemă de sănătate, el merge la cel mai bun doctor, iar dacă are un prieten medic, dar care nu este bun specialist, va pune pe primul plan sănătatea lui şi nu prietenia care-l poate păgubi. Căci dacă prietenia e una sănătoasă, ea n-ar trebui să fie afectată de o astfel de abordare, ci din contra: un prieten medic, dacă nu este bun specialist, va refuza să facă experimente cu prietenul şi îl va recomanda altui coleg mai bine pregătit. Iar Botezul este infinit mai important decât scoaterea unui dinte sau o operaţie de apendicită. La noi însă totul e pe dos şi te miri cât de uşor oamenii acceptă de a fi naşi (sau aşa-zişi cumetri). Cred că şi atunci când unii dintre ei au devenit pionieri sau comsomolişti erau mai responsabili decât atunci când acceptă să devină naşi de botez. Tocmai de aceea, încă de la primele lecţii de catehizare, naşii trebuie să primească acceptul Bisericii, dar pot fi şi refuzaţi dacă nu întrunesc condiţiile Bisericii. Iar dacă părinţii insistă pe nişte naşi necredincioşi, Biserica poate refuza săvârşirea acelui Botez şi acesta va fi un refuz obiectiv şi întemeiat. Dacă însă preotul acceptă să săvârşească Botezul fără să-i cunoască pe părinţi sau pe naşi, convenind data şi ora Botezului la telefon sau prin femeia care vinde lumânări, toată vina pentru soarta copilului cade asupra acelui preot care este „lup în piele de oaie”. Unii vor zice că exagerez, dar Hristos şi Apostolii cu siguranţă sunt de partea acestei abordări fără compromis şi nu acceptă ca preotul să se transforme într-un chelner care nu ştie cum mai bine să-şi deservească clienţii pentru a nu pierde bacşişul.

7.    La modul practic, părinţii trebuie să aleagă unul sau cel mult doi naşi (nu neapărat naşii lor de cununie), care să fie buni creştini ortodocşi şi „oameni de Biserică”, cu un înalt simţ al responsabilităţii. De la astfel de naşi nu trebuie aşteptate beneficii materiale, ci doar să-şi facă conştiincios datoria, căci năşia nu-i un obicei popular care se rezumă la a da sau a primi nişte colaci, ci e o problemă de viaţă şi de moarte. Prin urmare, la Botez trebuie să fie unul sau cel mult doi naşi, nu zeci de cumetri, care n-au nici o atribuţie, ci vin de gură-cască, iar uneori nici nu asistă la Botez, ci vor să fie pomeniţi „la fără frecvenţă”. Şi dacă un preot serios le spune că acest lucru nu-i corect, în numele „cumătrismului naţional” (dogmatizat la moldoveni) aceştia merg la alţi preoţi, care îi jupoaie de bani, pomenind numele celor care de fapt nu sunt cumetri şi n-au nici o legătură cu Botezul!
După învăţătura Bisericii, totul e mult mai simplu: în cazul unui băiat se ia ca naş un bărbat, iar în cazul unei fetiţe – o femeie. Acesta mărturiseşte credinţa în numele pruncului şi doar el se înrudeşte spiritual cu familia copilului, iar toţi ceilalţi doritori de a participa la slujba Botezului sunt simpli credincioşi (dacă sunt), care se bucură de încorporarea unui nou membru în Trupul Bisericii. Şi Botezul trebuie privit anume aşa, ca o sărbătoare a întregii Bisericii, care trebuie unit cu Liturghia duminicală sau praznicală, nu ca un serviciu religios pe care cineva îl oficiază în particular, ca şi cum nici n-ar vrea să fie deranjat de prezenţa întregii comunităţi.

8.    În cazul în care părinţii sau naşul copilului refuză frecventarea lecţiilor de catehizare sau nu se arată responsabili în ce priveşte educaţia ulterioară a pruncului, Biserica este obligată să refuze oficierea acelui Botez, iar frazele de genul: „ce vină are copilul?” trebuie întoarse împotriva părinţilor, nu împotriva Evangheliei. Botezul nu se face din milă, ci numai în baza mărturisirii de credinţă, căci şi Hristos n-a spus că se vor osândi cei care nu se vor boteza, ci cei care nu vor crede (Marcu 16:16). Calendarul nostru este plin de sfinţi care n-au apucat să se boteze (nu că n-ar fi dorit), în schimb nu avem nici un sfânt care să nu fi avut credinţă sau să fi aparţinut Bisericii doar formal, sperând că se va mântui mâncând ouă roşii la Paşti. Iată de ce, atunci când nu se întrunesc toate condiţiile pentru Botez, Biserica poate şi chiar trebuie să refuze săvârşirea acelui Botez, şi nici un alt preot nu poate trece peste condiţiile stabilite de Mântuitorul Hristos. În cazurile în care un preot nu botează copilul din cauza lipsei banilor, alt preot este chiar obligat să săvârşească acel Botez şi să raporteze fapta „colegului” către episcop. Dar dacă preotul refuză Botezul din lipsa de credinţă, nici un alt preot nu poate face pogorământ în acest caz, căci aici nu e vorba de o decizie subiectivă a preotului, ci de o atitudine obiectivă a Bisericii, enunţată printr-un preot care nu negociază Tainele Bisericii. Şi să dea Domnul cât mai mulţi preoţi de acest fel… Numai aşa turma lui Hristos se va vindeca de formalism şi ipocrizie, mărturisind şi trăind conştient credinţa.
Bineînţeles, toate aceste idei nu sunt deloc protestante, ci cât se poate de ortodoxe şi menite să-i salveze pe ortodocşi şi să întărească Biserica. Aspectele pozitive şi negative din istoria Bisericii noastre confirmă acest lucru.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Articolul în format PDF

Sursa:  http://www.teologie.net/