Când adevărul devine minciună

Într-un film o fetiță a fost învățată de mama ei că nu există Moș Crăciun zicindu-i: “nu-i adevarată existența lui, și cadourile de sub brad sunt puse de părinți”. De-atunci fetița şi-a pierdut încrederea în existența lui Moş Crăciun la fel ca şi mama ei. Dar într-o zi,  pe neaşteptate, apare o persoană care se dă pe sine drept Moş Crăciun, o persoană care întrunea în sine toate calitățile pe care le avea Moș Crăciun cel  adevărat  din poveste…Și fetița îi spuse din nou  mamei ei: “Uite, toate prietenele mele cred în  Moș Crăciun numai eu nu cred”  la care mama îi răspunse: “amândouă știm ca nu-i adevarată existența lui și cât ar fi de dureros  adevarul e mai important”.    Adesea în aceste afirmații ne regăsim şi unii dintre noi; doar adevarul este cel mai important, nu?

  Adevărul este foarte important,  fără el viața nu ar mai avea valoare pentru că adevarul este criteriul unic care demască minciuna.  Dacă nu ar fi adevărul nu ar mai exista nimic,dar întrucât  există,  există și abaterile de la el. Minciuna  este, cum cred unii, ceva indispensabil fără de care nu poate să existe adevărul. Or, minciuna este tocmai lipsa adevărului pentru că adevărul este viață, deci minciuna este sinonim al morții, sau mai bine zis, este sinonimul încetării de a mai fi. Cu alte cuvinte minciuna absolută nu există, cum nu există întuneric absolut sau rău absolut iar în fiecare dintre noi setea după adevăr este la fel de importantă ca hrana sau, uneori, chiar mai importantă. Dar înțelegerea noastră a adevărului este mărginită, întrucât și noi suntem mărginiți. De aceea fiecare îşi are adevărul lui, și se poate întâmpla ca ceea ce pentru unul este adevăr, pentru altul să fie minciună .Aceasta se întâmplă tocmai atunci când  încercam să punem propriile granițe adevărului reducându-l adesea la mintea, simțurile și sentimentele noastre.

Deseori răspundem foarte superficial la întrebarea  “ce este adevărul?”  rezumându-ne la ideea “adevărul este ceea îmi oferă  să mă simt confortabil.  Noi înșine știm foarte bine că ne amăgim răspunzând astfel, pentru că adevărul nu este întotdeauna plăcut, uneori adevărul ucide. Bine zicea Seneca: “ ca să cunosti adevărul trebuie să mori”. Desigur această afirmație nu poate fi demonstrată  textual sau metaforic, dar ce rezultă din ea este cel mai interesant – întrucât  noi nu am murit sau înviat nu putem ști ce este adevărul, nu-l putem  analiza, demonstra, cântări sau măsura.  Cu toate acestea tendința noastră după un adevăr, sub orice formă  nu ar fi el,  există. Și dacă  există, rezultă  că este ceva sădit în firea noastră, ceva din exterior care ne dă această sete dupa adevăr. Probabil  ar trebui sa fie anumite criterii ce stau la baza adevărului și din nou probabil  acele criterii sunt universale.  Dar care sunt ele?

            Pe de o parte “ce este adevărul?” Dacă ne face să suferim, ne golește de dragoste, de fericire, de speranţă? Adevărul este o realitate neabătută a ceea ce ne înconjoară, el este în ştiințele exacte, în simplu fapt că existăm. Și multe altele se  pot adăuga la demonstrarea adevărului, totuși rămâne ceva care este tot atât de adevărat, căruia nu-i dăm importanţă,  despre care aș zice, e dat la o parte direct din discuţii si fără de care ne sufocăm… ce poate fi acesta?  Ideal  ar fi să fim niște roboți care nu au nevoie decât de calcule exacte, de formule sau să fim animale ce au la bază  instinctul! Din fericire ori nu, suntem diferiți atât de mașini, de roboți și microsecheme, cât şi de lumea animală.

Noi nu ne putem vedea ca pe o mașină  fără viață, bazată pe un calcul exact,  iar in lumea animalelor nu ne regăsim pentru că nu suntem mulțumiți doar cu instincul (sexual sau matern) sau nevoia de hrană şi de cele necesare existenței. Căutăm singurătatea când suntem în mulțime  și iarăși, în singurătate, căutam  comuniunea sau incepem să vorbim cu noi înșine.  Pe noi natura nu  ne satisface, distrugând-o și incercând să creem lumea noastră,  trupul ce-l avem nu-i în stare nici el să potolească setea şi golul interior, care asemeni unei găuri negre, absoarbe tot și nimic n-o poate umple,mereu devenind mai flămânzi chiar în momentul când consumăm.  Astfel ajungem să căutăm împlinirea pe calea ştiinţei, în speranţa că vom afla rezolvarea problemei ”scopul propriei existențe”. Desigur, după ani de studiu, dezamăgiți plecăm capul înțelegându-ne propria mărginire, hrănindu-ne cu iluzia: ”peste sute sau mii de ani știinta va descoperi toate tainele ce stau la baza universului “. Știinta însă pe zi ce trece devine tot mai nesigură de propriile rezultate neputând da vreo explicație. La urma urmei este importantă, are penru noi decsoperirea tuturor tainelor universului? Oare asta ne poate face fericiți? Nu prea cred.  De fapt, ce căutam noi? Oare  vrem sa astupăm ”gaura neagra” din noi, folosind  pentru asta creanga pe care stăm? De aceea sunt  convins de faptul că noi nu căutam adevărul! Pentru că pentru un om adevărul nu ar avea nici o valoare dacă n-ar avea în sine un sens.  De fapt, căutarea sensului e ceea ce dorim, fiindcă doar descoperind sensul,  omul poate fi împlinit cu adevărat. De aceea adevărul devine ADEVĂR  numai atunci când are în sine un scop, dar scopul întodeauna este dincolo de granițele adevărului. Astfel rezultă că adevărul fără scop devine un fals adevăr cu toate că are “toate” dovezile ştiinţei contemporane și este atât de clar încât e o prostie să-l negi. Dar ce folos din acest adevăr care  omoară, distruge, făcând din om un animal cu mintea robotizata? Acest adevăr care prin demonstrații concrete  impune  renunțarea la dragoste pentru că ea nu poate exista,  impune  renunțarea la nădejde pentru că nădejdea nu încape în nici o formulă logică,  impune renunţarea la credinţă pentru că nu poate fi demonstrată, renunţarea la libertate pentru că este absurdă,  impune  reunțarea la morala pentru că morala nu este decât o concepție. Asfel, se ajunge  la voba lui Dostoevski ” aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul”. Atunci ce ne implineste pe noi, minciuna? Desigur că nu!  Doar toți știm cât de amare sunt urmările  minciunei. Dar nici adevărul demonstrat nu mulțumește pentru că ambele fac parte din aceeaşi categorie a lucrurilor de suprafață care nu sunt decât aceeași moneda cu doua feţe.

S-a spus mai sus că de fapt omul caută un scop în toate, un scop care să-i aduca fericirea. Deci fericirea este ceea ce căutam noi de fapt și numai ceea ce ne poate da fericirea merită a fi numită valoare și adevăr. Dar cum știm ce ne va face fericiți cu adevărat? Care ar fi criteriul prin care noi  să  nu  cădem într-o  fericire  aparentă? Trebuie să fie un criteriu,  o cale, anumite puncte de referință. Si daca exista aceste puncte, care sunt ele? Deci, orice  acțiune a unei persoane care distruge alte persoane sau pe sine însăși nu poate fi numită fericire.  Fericirea nu este fericire dacă ea este scopul în sine. Scopul și fericirea sunt strâns legate, nu poate exista un scop autentic fără să nască fericire și nici fericire fără scop. Iar scopul autentic în sine nu poate fi ceva care l-ai atins şi gata, pentru că odată atins nu mai este scop și în loc de fericire apare dezamăgirea. Dar, ca sa ne intoarcem la tema noastra, a adevărului,  socotesc că atunci când  identificăm scopul vieții noastre, misiunea unică la care fiecare este chemat, numai atunci suntem în adevăr chiar dacă matematic vorbind  nu vedem un rezultat logic.  Nu trebuie să uităm că unul este adevărul rațional, altul adevărul psihologic și altul adevărul duhovnicesc. Daca în  capul unghiului nu stă adevărul duhovnicesc  atunci toate se destramă.  Dar ce este acest adevar duhovnicesc și prin ce se deosebește el de celelate două adevăruri? Adevărul duhovnicesc este sinonim cu scopul existenței în esență iar celelalte două sunt subordonate acestui scop.

Andrei Cociug