Cănd cerem, de la Dumnezeu smerenie, să primim şi smeririle

Smerenia nu se cumpără de la băcănie, precum mărfurile. Când spunem: „Dă-mi, Dumnezeul meu, smerenie!”, Dumnezeu nu va lua lopăţica şi va începe: „Tu ia un kilogram de smerenie, iar tu jumătate de kilogram!”, ci va îngădui să vină, de pildă, un om fără discernământ şi să se poarte cu noi urât sau va lua Harul Său de la altul şi va veni acela să ne înjure. În felul acesta vom fi puşi la încercare şi vom lucra, dacă vrem să dobândim smerenia.

Noi însă nu ne gândim că Dumnezeu, pentru a ne ajuta, îngăduie ca fratele nostru să se poarte urât, şi atunci ne supărăm pe aproapele. Şi deşi cerem de la Dumnezeu smerenie, cu toate astea nu primim prilejurile pe care El ni le trimite ca să ne smerim, ci ne răzvrătim. în mod normal ar trebui să fim recunoscători celui care ne smereşte, căci el este cel mai mare binefăcător al nostru. Cel care cere în rugăciunea lui smerenie de la Dumnezeu, dar nu primeşte pe omul care i-l trimite Dumnezeu ca să-l smerească, nu ştie ce cere.

Când eram la Mănăstirea Stomiu, era un preot în Koniţa care mă iubea mult, încă de când eram mirean, într-o Duminică am coborât în Koniţa ca să particip la Sfânta Liturghie. Biserica era plină de lume. În clipa când am intrat în Sfântul Altar, aşa cum obişnuiam, am spus în sinea mea: „Dumnezeul meu, bagă-i pe toţi aceşti credincioşi în Rai, şi, dacă vrei, pune-mă şi pe mine într-un colţişor!”. Când s-a apropiat momentul împărtăşirii, deşi acest preot întotdeauna mă împărtăşea în Altar, s-a întors către mine şi mi-a strigat cu putere: „Ieşi din Sfântul Altar şi te împărtăşeşti în faţa Altarului ultimul, fiindcă eşti nevrednic!”.

Eu am ieşit afară, fără să spun nimic. M-am dus la strană şi am început să citesc Rănduiala Sfintei împărtăşiri, în timp ce mergeam să mă împărtăşesc ultimul, mi-am spus în sinea mea: „Preotul a fost luminat de Dumnezeu şi mi-a descoperit cine sunt. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, dobitocul!”. Îndată ce m-am împărtăşit, am simţit înlăuntrul meu multă dulceaţă.

Când Sfânta Liturghie s-a terminat, preotul s-a apropiat de mine cu multă zdrobire de inimă şi mi-a spus: „Iartă-mă! Cum de-am făcut aceasta? Nici pe copiii mei, nici pe preoteasă, nici chiar pe mine însumi nu mă puneam înaintea ta. Ce mi-a venit să fac asta?”. Îmi făcea metanie, îmi cerea iertare, încerca să-mi sărute mâinile. „Părintele meu, nu te mâhni! Nu eşti tu de vină, ci eu. Dumnezeu te-a folosit în acea clipă ca să mă încerce pe mine”. însă preotul nu putea să înţeleagă ce-i spuneam şi se pare că până la urmă nu l-am putut convinge. Toate acestea s-au petrecut din pricina rugăciunii pe care o făcusem.

Tot aşa şi voi, când o vedeţi pe o soră că se poartă şi vorbeşte urât, să ştiţi că de cele mai multe ori pricina este rugăciunea pe care o faceţi. Adică fiindcă cereţi de la Dumnezeu să vă dea smerenie, dragoste etc., El îşi retrage puţin Harul Său de la acea soră şi atunci ea vă umileşte şi vă supără. în felul acesta vi se dă prilejul să daţi examene la smerenie şi la dragoste.

Dacă vă smeriţi, vă veţi folosi. Cât despre sora aceea, ea va primi îndoit Harul lui Dumnezeu, atât pentru faptul că Dumnezeu şi-a retras Harul Său, ca să vă încerce pe voi, cât şi pentru faptul că a fost umilită prin greşeala ei şi şi-a cerut iertare de la Dumnezeu. Aşadar, şi voi lucraţi la smerenie, şi aceea devine mai bună.