Ființa noastră – o „pustie” care visează să devină câmpie înfloritoare

„Veselește-te, pustie însetată! Să se bucure pustia și precum crinul să-nflorească.” (Isaia 35, 1)

Odată, la tropice, istorisește un scriitor contemporan, într-o noapte senină, înstelată am auzit un foșnet suspect, care venea de undeva din deșert. Mi s-a părut că disting în el o notă de jale și-am întrebat, cu umire, ce-ar putea fi: vântul sau altceva? Un băstinaș, eram în Nubia, pe care îl aveam drept călăuză, mi-a dezlegat misterul: „ascultă, mi-a zis, cum deplânge deșertul. Își plânge jalea, tânjește fiindcă ar fi vrut să se preschimbe într-o câmpie înfloritoare”.

De-atunci mi-am amintit nu o dată de acel plânset trist și mi s-a părut că și noi, muritorii, purtăm în ființa noastră un asmenea deșert, o „pustie” care visează să devină câmpie înfloritoare. Probabil că există un moment, până și în viața celor mai ușuratici și mai supeficiali oameni, când se trezește în ei, involuntar, sentimentul deșertăciunii lor și năzuința spre mai bine.

Dacă n-ar exista pe pământ renunțarea la rău și bucuria răscumpărării, n-ar mai ajunge nimeni pe pământul făgăduinței. Să dăm slavă Domnului, Care ne-a făcut să simțim golul și zădărnicia desfătărilor pământești, ca să înțelegem că, dacă nu ne vom lega de El, vom rămâne ca unii ce înoată în deșert prin nisip, strigând către el: „Apă! Apă! Murim de sete!”

Să-I mulțumim Domnului! Dând răspuns strigătului nostru de deznădejde, el va îngădui pustiei să înflorească. Dar nu va înflori dacât dacă vom recunoaște că sufletul nostru este o „pustie”.

În inima omului se vor găsi întotdeauna locuri aride, fără apă, sau coclauri întunecate în care n-a ajuns să pătrundă lumina lui Dumnezeu. Suferim când ne recunoaștem uscăciunea, trecem prin clipe când ni se parecă totul în noi s-a răcit, a început să înțepenească, de-abia de-abia mai zărim o geană de lumină sub care ne găsim liniștea.

Dar nu vom muri de sete. Ne punem nădejdea în Domnul, Care a spus: „Dacă însetează cineva să vină la Mine și să bea” (Ioan 7, 37).

„Să se bucure țara cea nelocuită și să înflorească precum o narcisă!”

Da, ea trebuie să înflorească și va înflori, în mod sigur. Dar suprema eflorescență se va produce numai în rai. Și aici, însă, doar dacă ne vom încredința întru totul Domnului. El va împărăți în inima noastră, iar clipele de uscăciune și deznădejde vor fi din ce în ce mai rare.

Cu cât mai des ni se vor deschide ochii pentru a contempla măreția și slava lui Dumnezeu, cu atât mai îmbelșugat vor crește și se vor părgui în inima noastră roadele duhului Sfânt. Sub razele dătătoare de viață ale iubirii dumnezeiești, semințele bune pot pătrunde și încîlți atâtea îndoieli care iscaseră atâtea furtuni sufletești…