Header image

Deznădejdea – depresia, este imposibilitatea omului de a vedea ceva bun sau pozitiv în tot ce are şi în cele care i se întâmplă

20:25, marți, 2 aprilie, 2019 | Cuvinte-cheie: ,

În ultimul timp tot mai mult auzim de depresie şi consecinţele acesteia. Statisticile şi constatările sociale, medicale şi teologice vorbesc de creşterea numărului celor ce cad în depresie sau deznădejde, cum ar fi mai potrivit să-i zicem.

Depresia sau deznădejdea este o stare de tristeţe şi amărăciune a minţii şi a inimii deopotrivă, cauzată de diferite situaţii, de cele mai multe ori materiale şi sociale, decât spirituale şi duhovniceşti. În viaţa fiecărui om există momente dificile, care generează în suflet o stare de profundă tristeţe. Moartea unei rude, un eşec profesional ori un moment de cumpănă reprezintă situaţii în care psihicul nostru este pus la încercare. Un studiu recent al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arată că depresia a devenit a doua boală de pe planetă, pe alocuri întrecând chiar şi boala cancerului. Această preconizare este înfricoşătoare. De aceea, este absolut necesar să ştim cum putem preveni această boală, considerată şi păcat, şi cum putem să ne vindecăm de ea, în cazul în care aceasta s-a instalat deja în noi.

Din învăţăturile Sfinţilor Părinţi înţelegem că deznădejdea este o capcană periculoasă pusă înaintea omului de către diavol, prin care acesta vrea să distrungă difinitiv pe om.Astfel, vicleanul deavol întâi aduce în mintea şi inima omului tristeţe pentru perderea unui oarecare lucru sau persoane, pentru insucces şi nerealizări în viaţă etc.. Dar de fapt: „Deznădejdea – spune părintele Alexandu Schmemann – este imposibilitatea omului de a vedea ceva bun sau pozitiv în tot ce are şi în cele care i se întâmplă. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească”.

Într-o frumoasă scriere intitulată „Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde”, părintele Arsenie Papacioc, vorbind despre tristeţe şi deznădejde zice: „Deavolul creează mai întâi o stare de agitaţie, apoi îţi aduce tristeţea, după care te împinge la deznădejde. Deci încercaţi pe cât puteţi să nu vă agitaţi şi mai ales să nu fiţi trişti. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă aşa: Stai, că este ceva drac aici!”

Tot părintele Asenie Papacioc zie: „Nici o nenorocire nu înseamnă ceva foarte greu şi de nesuportat pentru omul credincios. Credinţa te face să stai în picioare, oricât de mari ar fi vânturile”. Atât din cuvintele acestui părinte duhovnic, cât şi din învăţătura multor Sfinţi Părinţi înţelegem că deznădejdea îşi găseşte uşor locul acolo unde credinţa este slabă sau lipseşte.

Pe oamenii slabi în credinţă sau în genere necredincioşi, deavolul îi întristează şi-i duce în deznădejde când aceştea nu au succes în afacere, când nu au banii, casa, maşina şi bunurile care şi le doresc. Iar pe cei credincioşi şi chiar foarte credincioşi, deavolul ai atrage în tristeţe şi deznădejde printr-o altă cursă, una duhovnicească şi anume, după cum spune Cuviosul Efrem Sirul: „În sufletul celor credincioşi, care ca şi oameni, au săvârşit un oarecare păcat, deavolul aduce o tristeţe peste măsură şi o deznădejde otrăvitoare, precum că Dumnezeu nu ne mai iartă păcatul”. Prin urmare, deavolul caută cu orice preţ să ne despartă de Dumnezeu prin deznădejde, căci cel întristat peste măsură şi căzut în depresie – deznădejde – nu mai crede în Dumnezeu, zicându-şi oarecum: nu mă mai scapă şi nu mă mai ajută Dumnezeu. Or, un credincios adevărat ştie că Dumnezeu e atât de bun şi blând că te ajută şi te scapă din orice greu, doar să crezi şi să te rogi Lui.

Omul trist şi disperat este lipsit de Harul lui Dumnezeu, iar în locul acestui har vine o forţă demonică care îl duce pe om, ca şi cum într-o căutare de alinare, dar de fapt îl duce din rău în mai rău. O începe cu băutura, cu drogurile, iar unii sfârşesc prin sinucidere. Părintel Arsenie Papacioc ne mai spune: „Ca să trecem nevătămaţi peste toate încercările pline de tristeţe, trebuie să fim întăriţi de harul lui Dumnezeu, dătător de mângăiere, fericire şi bucurie. Iar Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i mâhnire, ci unde-i linişte sufletească”. De aceea să ne păstrăm calmul şi liniştea în orice împrejurare, să nu disperăm la orice adiere de „vânt”.

Părintele Teofil Pârâianu, mare duhovnic de la Sâmbăta de Sus care, deşi toată viaţa sa a fost orb, nu a disperat niciodată şi, ori de câte ori îl vedea-i, era bucuros şi radia o stare de mângâiere şi pace sufletească. Acest părinte spunea: „Trebuie să luptăm cu înverşunare împotriva duhului întristării, căci acest duh întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Iar când duhul acesta viclean dă năvală asupra sufletului îl întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri, nu mai rabdă pe oameni, îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură sufletul, îi usucă toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca pe un ieşit din minte, legându-l de gândul deznădejdii”.

Deci cel întristat, disperat şi depresiv vădeşte în viaţa sa nu doar lipsa unei bărbăţii şi-a unor calităţi umane deosebite, ci întâi de toate scoate în evidenţă lipsa credinţei, a nădejdei şi dragostei în Dumnezeu.

În încheiere aş menţiona cuvintele spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Deznădejdea îl lipseşte pe om de bunătăţile pe care le-a dobândit prin mila lui Dumnezeu”. Astfel, judecând corect, după învăţătura Sfinţilor Părinţi nu lipsa unor lucruri cauzează tristeţea şi deznădejdea, ci tocmai tristeţea şi deznădejdea aduc lipsa în viaţa noastră a tot ce înseamnă bun, frumos, mângâitor şi plin de pace.

Preotul Ştefan RÎMBU

Contact Form Powered By : XYZScripts.com