Cărţi pentru suflet – Puterea generativă a luminii

Conturată predilect în mit, în cultul evlavios, vedenia albă, serafică a lui Leo Bordeiului izbucneşte ascendent din profunzimea raţiunii conceptuale a poetului, asemeni coroanelor de lumină ale arborilor credinţei ce-şi pleacă podoabele „..înţelept… sub vânt… până la linia de plutire a demnităţii”.

Ultimul volum de poezie spirituală al maestrului, „Lumini peste ape”, apărut recent la Editura „TipoMoldova” din Iaşi, s-a dovedit a fi încărcat la maximum de valenţe artistice originale. Acceptată cu bucurie de intelectualitatea creștină și critica literară, inclusiv de iubitorii de lirică pur filozofică, noua lucrare, se pare, celebrează întâlnirea transcendentă cu Tatăl nostru Ceresc. Desăvârșindu-și pregnant personalitatea în mărturisirile confidente, Leo Bordeianu își scoate în vileag rezonanţa trăirilor interioare. Senzualitatea verbului său, incitat de fulgere și compasiuni, „…zburdă fără ghete//pe ale sufletelor miriști”, ca, mai apoi, poetul să recunoască sincer: „…dar eu nu știu a ţese intrigi…”.
Supus rigorilor cadrului purifi cator al ascezelor poetizate, autorul încearcă să ne explice litera evanghelică a gândului său, întreţesută de alegorii cromatice și parabole vii – „atâta soare a plouat în mine… “, “pășesc printre copaci cu scoarţa udă//de lacrimi, fără noimă, din senin…”, „Mamă, moartea e disecată// de lama luminii, fi nă…”. Învălmășită de frumuseţi dramatice, relevate
de tensiuni lăuntrice, specifi ce personalităţii artistului, cutezanţa sa psihologică răbufnește printr-o avalanșă impetuoasă de imagini imateriale: „Trupul meu, frumoasă amăgire,// purtător dogmatic de iubire…”, “…cu Dumnezeu în sufl et îmi încep ziua//
și cu marele regret//de a nu-L fi văzut acolo”, “…poemul… între numele tău și lumina//care se stinge așa și neatingându-L pe Dumnezeu”. Mai apoi, conjuncturile reflecţiilor toride îi planează spiritul în simţirea dulce a copilăriei, prin locurile unde, într-o zi de vară, i se prăvălise în văz lumina cerului, profilată „de malurile frumoase cândva ale Nistrului”, peste care azi s-a depus atâta sediment sufocant „de milă, de îngăduinţă și de ură”.

Odată „coasta verbului… intrată în carne”, îl determină pe făcătorul de miraje celeste să dezgolească până la durere nervura sângerândă din plexul neamului. Acest fapt îl derutează într-un fel: „…eu mă gândesc cu mintea și cu dorul//la noi, la oameni, și-s mâhnit”. Conștiinţa morală a autorului se remarcă printr-o mutaţie barocă, înglobată fl agrant în aspiraţiile sale către frumuseţe și strălucire. Chiar dacă uneori se întristează, gustând din fructul otrăvit al realităţii, artistul nu dezbracă de credinţă seninătatea sufletească a aproapelui său: “În mijlocul gunoiștii// cât de frumos// înfl orește vișinul”, “Frunzele s-au întors în profil// e aceeași lumină// însă cade altfel”, ori „Poţi să uiţi că exiști// în această tăcere,// în blânda lumină a nopţii de iarnă”.
Maestrul operează cu emoţii stilizate, dar își revine repede. Leo Bordeianu ia atitudine vizavi de cadrul animaţiei, ce ar trebui, în viziunea sa, scoasă din ecuaţia socială. Dezvăluirile pătimașe de zi cu zi nu-l lasă indiferent faţă de atmosfera alcalină din jur, el dându-și bine seama că printre noi, ceilalţi, forfotesc îndeajuns și lepre: „Câinii s-au înmulţit//nu poţi trece dintr-un capăt în altul al zonei// …fără a fi încolţit// …lătratul lor înverșunat te urmărește,// pentru a-l atenua//e pus pe note”. Desigur, poetul observă că metaforele nu sunt capabile să diminueze la net gravitatea pastelului dezagreabil, de aceea el devine inopinat mai dur, recurgând la sinteze directe: “Eliberatorii și ocupanţii noștri,// luându-ne grâul din pod// și aducându-ne prea târziu terci în căști…”, anume ei ne-au trunchiat istoria „…aici, la Nistru… unde crucea a lunecat sub gheaţă…”. Până și acum pe această sfântă vale a creștinătăţii, ochiul sticlos al Satanei ne mai veghează încă…
Totuși, graţie curăţeniei morale rar întâlnite, poetul plămădește cu înfrigurare din substanţa-i sentimentală iubirea imuabilă faţă de semenii din jur, cioplind din speranţa lor crezul în valorile providenţiale. Această avalanșă de imagini idealizate pune în acţiune conceptul etern despre ascendenţa nemărginită a luminii sfi nte. Prin semnificaţiile gestului său, purifi cat în eterna credinţă, Leo Bordeianu tinde să refacă imaginea celor mulţi asupra sensului căznitei orânduiri pământești. Adept al limbajului armonios și fanteziei răscolitoare, tăinuită în fi guri de stil, el modelează din cioburi de senzaţii vibrante ruga oropsiţilor pentru idealul sublim.
Maestrul ne îndeamnă să fi m gata de vremurile ce urmează întru mântuirea sufl etului de povara păcatelor lumești. Francheţea și luciditatea poetului ne demonstrează că împărăţia cerului începe chiar din noi înșine. Iar sentimentul în cauză ne consolidează sensibilitatea, preluată din actul creator: „Hristos a înviat,//luând prin surprindere iadul”. Prin acest adevăr noi subînţelegem supremaţia puterii dumnezeiești care răsfi ră din înalturi lumina generativă peste antitetica evidentă a dialecticii și metafi zicii vieţii efemere.

Andrei MOROȘANU

Material publicat în ziarul Altarul Credinţei