Cât timp trebuie să mă rog ca să fiu mai aproape de Dumnezeu?

Nu se poate stabili cât trebuie să se roage cineva. De ce? Pentru că oamenii au viaţa lor foarte diferită, cu obligaţii foarte diferite. Mă gândesc la părinţii mei…Părinţii mei au fost foarte muncitori; sfinţi n-au fost, dar oameni cumsecade au fost. (…)

A venit cineva la mine şi îmi zice: „Părinte, eu citesc în fiecare zi patru acatiste”. Se vede că n-avea altceva de făcut…sau cine ştie cum îşi rânduia lucrurile, de citea patru acatiste zilnic.

I-am zis: „să ştii că acatistele părinţilor mei am fost eu şi fraţii mei. Asta e realitatea: părinţii mei n-au avut timp de acatiste. Eu nici n-am ştiut de acatist decât în vremea în care am fost la Teologie; până la Teologie, până la nouăsprezece ani, eu n-am ştiut că există acatiste. Atunci am ajuns să ştiu şi să le aud şi să preţuiesc acatistele…

Nu sunt foarte entuziasmat de acaiste, dar e un mijloc de a te apropia de Dumnezeu. Nu cred că trebuie să citească cineva mai mult de un acatist pe zi; dacă citeşte mai mult, poate să citească mai mult, dar ar putea face şi altceva, tot lucruri bune.

Sau sunt unii care citesc Psaltirea. Mi-a spus cineva: „Părinte, eu citesc Psaltirea în patru ore”; zic faci exerciţii de citire…De ce? Fiindcă asta nu-i aşa, ca şi când ai zice „Hocus-pocus-preparatus”, ci-i vorba de a te identifica cu ce citeşti.

Bineînţeles că în Biserică nu se poate citi decât cursiv, dar când meditezi tu, când citeşti tu, poţi să te opreşti la un cuvânt anume. De exemplu: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! ” (Ps.103,25); şi trăieşti cu gândul acesta şi-l zici de o sută de ori sau de câte ori vrei, fără să numeri, dar îl zici, îl zici fiindcă simţi că de-acolo nu mai poţi trece mai departe.

Asta-i de fapt o rugăciune adevărată; cealaltă este o recitare  de cuvinte duhovniceşti.