Header image

Câteva gânduri la 50 de ani după decretul antimonahal din noiembrie 1959

18:39, joi, 8 iunie, 2017 | Cuvinte-cheie: , ,

În 2009 s-au împlinit 50 de ani de la tristul eveniment antimonahal şi anticreştin din 1959, care a schingiuit monahismului românesc prin monahii izgoniţi din mănăstiri, urmăriţi, hăituiţi şi batjocoriţi diabolic. Decretul 410 a lăsat răni adânci în trupul Bisericii şi a monahismul românesc şi, chiar dacă ele s-au vindecat, odată cu trecerea timpului, cicatricele au rămas şi sunt încă dureroase.

Au rămas în urmă multe victime, lacrimi, drame, conştiinţe împovărate şi o moştenire tristă. Trebuie să învăţăm din aceste încercări şi să identificăm modalităţile de a evita, a nu repeta şi, totodată, a repara ceea ce a fost rău în trecut, chiar şi înainte de comunism. Astfel, în anul 1941, pe 18 februarie, în şedinţa Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu spunea: ,,Ocupaţi-vă şi de problema mănăstirilor noastre de maici şi de călugări. Sunt acolo focare de intrigi şi de infecţie morală. Şi atunci, vom aduce aceste locaşuri pe drumul intereselor superioare ale neamului. Faceţi din ele centre de disciplină”.

Probleme au fost întotdeauna, sunt şi vor mai fi. Sf. Ioan Hrisostom spune că multe sunt pricinile pentru care Dumnezeu îngăduie să vină încercările peste oameni. E necesar, aşadar, să ne asumăm trecutul, aşa cum a fost, cu bune, cu rele şi să găsim cele mai potrivite modalităţi de a reveni la o viaţă monahală autentică, conformă cu învăţătura părinţilor filocalici. Nu trebuie să ne întoarcem la trecut, lucru de altfel imposibil, întrucât nimic nu este reversibil în întregime, dar putem scutura zgura istoriei recente a spiritualităţii noastre, având ca temei tradiţia autentică. Asumarea trecutului, fie el şi amar, este necesară, căci ştergerea lui este echivalentă cu renegarea, cu anularea identităţii noastre.

Pe de altă parte, monahismul este chemat astăzi să facă faţă multor provocări inedite, ca de altfel întreaga Biserică şi societatea în general. Progresul ştiinţific, globalizarea, invazia de informaţii, internetul etc., prezentate totdeauna numai ca elemente de noutate şi de progres, cu conotaţii pozitive,  sunt posibilităţi sau provocări de a-ţi exersa libertatea şi a realiza ceva durabil. În funcţie de modul de a se raporta la ele aceste provocări moderne devin bune sau rele, după cum şi oamenii sunt capabili, formaţi duhovniceşte sau incapabili să realizeze care ce le este cu adevărat de folos.

Monahismul trebuie să privească în trecut, pentru a învăţa să evite ce a fost rău, putred şi a păstra valorile pe care le-a creat trecutul, în scopul valorificării lor în viitor. Astăzi, poate mai mult ca în trecut, monahismul are datoria şi menirea să fie călăuză pentru o societate în derută (căci frate pe frate sprijinind vor fi ca o cetate întărită), din ce în ce mai secularizată şi divizată, fără fundament sau cu unul erodat, fără idealuri mari, frumoase, fără o direcţie care să conjuge energiile pozitive. Societatea de consum de astăzi pare să se consume singură, alergând cu frenezie pe calea propriei distrugeri. În această societate sunt fraţii noştri, iar spre margine, dar implicaţi în ea, sunt monahii.

Sf. Ioan Scăraru spune că lumina mireanului este monahul, iar lumina monahului este îngerul, iar un bătrân nevoitor, spunea că monahul care va sminti pe mireni nu va vedea faţa lui Hristos…. De aceea, îndrăznesc să spun, pe umerii celor care conduc destinele mănăstirilor apasă o mai mare responsabilitate, acum faţă de trecut, întrucât este necesar să se implice mult mai mult în formarea tinerei generaţi de călugări, pentru a-i face apţi responsabilităţilor sporite impuse de societatea contemporană. Ar trebui să se procedeze cu mai multă înţelepciune, responsabilitate şi discernământ cu tinerii care bat la poarta mănăstirilor, să se creeze premize pentru a impulsiona şi sensibiliza aceste suflete, a le motiva să se implice mai mult, să descopere frumuseţea vieţii monahale. Trebuie să se aibă în vedere mentalitatea tinerilor de astăzi, a problemelor cu care ei se confruntă, să se găsească metode adecvate pentru a-i forma duhovniceşte şi ai ,,câştiga”. Se observă în ultimul timp că puţini tineri îşi mai îndreaptă paşii spre mănăstiri pentru a îmbrăţişa viaţa monahală, iar dintre cei ce au acest gând, unii renunţă după puţin timp. Se pune întrebarea: De ce?

Este adevărat că tânărul de astăzi nu mai este ca cel de odinioară, ca cel de dinaintea anilor ‘89, care nu ştia decât de şcoală, program limitat la TV, format de la o vârstă tânără să aibă un cult al muncii. Pe atunci tineretul de la ţară, în general, era antrenat cu munca din fragedă copilărie, fapt care îl făcea pe adolescent să se maturizeze mai repede şi să aibă o oarecare stabilitate, psihică mai ales. La oraşe, cei mai mulţi tineri, pe lângă şcoală, erau obişnuiţi să înveţe o meserie sau să se consacre studiului minuţios pentru a-şi realiza un viitor sigur. Visele lor nu aveau îndrăzneală, nici strălucire, iar viitorul bun trebuia să-ţi ofere siguranţă (serviciu, casă de la stat) şi poziţie socială, prin şcoala urmată. Vis frumos era să–ţi doreşti să faci parte din intelectualitate, căci asta era maximum decent oferit de societatea timpului. Spargerera tiparelor o făceau cei care încheiau pact cu comuniştii. Cei care erau mai nărăvaşi, şi-şi doreau în taină mai multă libertate, fie încercau profesii deosebite, fie practicau forme de artă care le completa lumea cu o jumătate de vis, fie, dacă erau cu adevărat curajoşi, mergeau în mănăstire. Chiar dacă motivaţia era duhovnicească şi foarte personală, gestul lor era privit ca frondă, ca o provocare a ordinii pe care se străduiau să o construiască comuniştii.

Tinerii care veneau la mănăstire pentru a îmbrăţişa viaţa monahală, găseau aici multe lucruri similare cu ceea ce deja  făcuseră acasă: muncă, studiu, supunere etc. Era nevoie doar să aprofundeze şi să adauge rugăciunea şi slujbele bisericii, având încă din familie fondul bun şi o temelie creştină sănătoasă.

Astăzi, însă, condiţiile şi mentalitatea sunt altele, tineretul s-a schimbat foarte mult, căci s-a schimbat în primul rând familia, şcoala, satul, oraşul, societatea. TV-ul, internetul, bombardamentul informaţional, maşini, calculatoare, tentaţii de tot felul, posibilitatea de a pleca peste hotare, de a câştiga repede un ban şi a deveni repede independent, au făcut ca aceşti tineri să aibă un ,,plus de personalitate”, să devină nişte fii risipitori, neavând nici o ,,busolă” în viaţă, risipindu-şi tinereţea şi darurile lui Dumnezeu. Şi, totuşi, dintre aceştia unii merg la mănăstire sfindând toate estimările. Dar, având în vedere  antecedentele, este mult mai dificil a lucra cu ei, trebuie multă răbdare, îndelungă răbdare şi iscusinţă duhovnicească. Iar mănăstirea ar trebui să le ofere cel puţin aceeaşi atenţie, preţuire şi povăţuire duhovnicească ca în trecut, dacă nu mai mult.

Aici mă refer la faptul că mănăstirile ar trebui să aibă un program bine definit, în care noul începător să poată acumula, să intre într-un mediu duhovnicesc adecvat, prin participarea în primul rând la pravila bisericii, în special la Sfânta Liturghie, la masa de obşte, precum şi la ascultările mănăstirii. În al doilea rând, mănăstirea să pună la dispoziţia obştii o bibliotecă bogată (actualizată), iar un părinte duhovnicesc, cu autoritate şi studii adecvate să recomande tinerilor novici o bibliografie pe măsură. E mare nevoie de a studia operele Sfinţilor Părinţi, deoarece în ele găsim ,,apă şi mâncare” pentru suflet. Din păcate ne lipsesc bătrânii, nu mai avem oameni cu autoritate duhovnicească, trăitori şi duhovnici harismatici care să ne povăţuiască, de aceea cărţile ne sunt sfătuitorii cei mai de seamă, după cum spune proverbul ,,cartea este cel mai bun prieten”.

Trebuie, de asemenea, să se reînvie adevărata trăire duhovnicească printr-o mai deasa spovedanie şi apropiere de Hristos prin Sfintele Taine. Tinerilor novici mănăstirea trebuie să le ofere ceva consistent, pentru a prinde rădăcini şi a creşte frumos. Spiritualitatea ortodoxă are bogate resurse, posedă o mulţime de valori, are ce oferi oricărei epoci şi oricărui căutător.

Din păcate, şi o spun cu regret, unele din mănăstirile noastre alunecă astăzi pe panta secularizării şi desacralizării; cu mare greutate se desprind de un trecut care le-a marcat negativ existenţa timp de 50 de ani. Se promovează mentalitatea de ,,om al muncii”, munca istovitoare, uneori fără discernământ, fiind ridicată la rang de virtute capitală, mănăstirea fiind confundată uneori cu ferma agricolă, CAP, fabrica de cherestea sau altceva de genul acesta. S-a mutat accentul de pe ceea ce este esenţial pe lucruri efemere şi nesemnificative. Ori, astăzi e nevoie de o revenire la adevărata menire a mănăstirilor, de o limpezire şi reaşezare a monahismului pe o temelie trainică şi sănătoasă, altfel vom asista în următorii 10-20 de ani la o îmbătrânire şi pustiire a mănăstirilor.  Când cerem călugărilor numai să muncească pe câmp, la grajd sau în pădure, trebuie să medităm la ceea ce au fost mănăstirile în trecut, în secolele XV-XIX: locuri în care s-a zămislit cultura românească, locuri în care se traducea, se scriau cărţi, se înfiinţau tiparniţe pentru luminarea întregului popor, locuri în care se creau icoanele cele minunate, receptacole de hierofanie şi desăvârşite opere de artă.  Astăzi tăgăduim mănăstirii şi vieţuitorilor ei dreptul la cultură, dreptul la opinie asumată, dreptul la libera mergere spre Dumnezeu. Se uită că la Dumnezeu mergi cu libertatea întreagă pe care o înfrânge doar o mai mare dragoste de El, iar jugul pus cu forţa nu smereşte ci, din contra, împătimeşte. Mai mult se tăgăduieşte capacitatea intelectuală a călugărilor, uitându-se un adevăr izbitor: Dumnezeu este cel ce înţelepţeşte pe robii săi, El le dă ceea ce trebuie să vorbească, şi, oare, îi va ignora tocmai pe cei ce au alergat spre mănăstire lăsând în urmă toată viaţa lor?

Tânărul ce vine la mănăstire din convingere doreşte ceva mai mult pentru suflet, nu vine în mănăstire pentru trudă fizică, care nu are finalitate duhovnicească. E nevoie de ascultare, de smerenie şi de osteneală, care, de altfel, sunt pilonii pe care se sprijină voturile monahale, dar, dacă nu există echilibru şi discernământ, se împlineşte cuvântul Sfântului Ioan Scăraru care zice că ,,adaogi întuneric peste întuneric”.

De asemeni mănăstirile noastre sunt invadate de lume, călugării nemaiavând un colţ şi un timp de linişte şi intimitate, vitale şi absolut necesare pentru monah. În mănăstirile greceşti sau ruseşti, în corpurile de chilii unde locuiesc monahii, mirenilor le este interzis accesul. La noi, dimpotrivă, nu există o graniţă şi o limită în acest sens. E multă învălmăşeală şi confuzie, de aceea nici monahii nu sporesc duhovniceşte, nici credincioşii ce vin în pelerinaj nu se folosesc, aşa cum s-ar cuveni, ci, din contră, de multe ori se întâmplă să plece mai goi sufleteşte.

O altă problemă, care mi se pare de actualitate, e lipsa unui seminar monahal cu regim de mănăstire. Au existat cândva la Mănăstirile Neamţ şi Cernica, dar au fost desfiinţate de regimul comunist. Aceste seminarii au dat oameni de mare valoare Bisericii noastre, de aceea, cred, că ar fi binevenită o astfel de şcoală. Se simte nevoia unei şcoli monahale cu profesori monahi şi regim de mănăstire, în care să se studieze cu multă seriozitate. Directorul unui astfel de Seminar ar trebui să fie însuşi stareţul mănăstirii, iar corpul profesoral să fie format numai din monahi cu studii adecvate, vieţuitori ai mănăstirii respective. Seminariştii, monahi sau fraţi, pe parcursul celor patru-cinci ani de studiu, să rămână numai în cadrul acestei mănăstiri-seminar.

Cred că în acest fel s-ar putea ridica mult nivelul cultural şi duhovnicesc din multe mănăstiri, monahismul având mult de câştigat prin aceşti tineri bine instruiţi şi educaţi. Prin aceasta s-ar putea recupera mult din ce s-a pierdut în timpul regimului comunist şi cred că aceasta ar putea constitui o modalitate de revigorare a vieţii duhovniceşti şi intelectuale în Sfintele noastre Mănăstiri, distruse de regimul totalitar-ateu.  

 Ierom. Cosma Giosanu, M-rea Sihăstria-Neamţ

Contact Form Powered By : XYZScripts.com