Ce asemănare este între viaţa monahală şi cea de familie?

Atât creştinii care trăiesc în căsnicie, cât şi monahii care se nevoiesc în mănăstiri sunt fraţi în Hristos. Şi unii şi alţii trăiesc în Hristos şi se hrănesc din învăţăturile Sfintei Evanghelii. Mănăstirea este, şi ea, o familie duhovnicească, ce are drept scop desăvârşirea sufletelor prin rugăciune, post, ascultare, feciorie şi celelalte fapte bune. Mănăstirile cresc şi ele fii duhovniceşti. Adică, pe cei ce vin în sânul familiilor creştine îi cresc în Hristos, îi ajută să se despătimească, să înveţe a se ruga, a se smeri, a se jertfi pentru Domnul şi a iubi întreaga zidire.

Călugării sunt fraţi duhovniceşti cu toţi creştinii dreptmăritori. Deosebirea principală între unii şi alţii este căsătoria. Creştinii se căsătoresc pentru naştere de copii şi continuarea vieţii pe pământ, iar călugării se logodesc numai cu Hristos, pentru mântuirea şi creşterea numai de fii sufleteşti. Crucea căsniciei şi crucea călugăriei formează cele două căi în viaţa creştinului, după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. Cel ce a luat crucea căsătoriei nu mai are voie să o lase pentru a lua crucea călugăriei. Numai dacă cei doi soţi nu au copii, ori dacă şi-au căsătorit copiii, prin învoire, se pot retrage la bătrâneţe în viaţa monahală, întru pocăinţă. La fel, nici călugării nu mai pot lepăda crucea călugăriei pentru a se căsători. Cei ce fac acest greu păcat se aseamănă cu Iuda vânzătorul şi sunt lepădaţi din Biserică, asemenea păgânilor şi apostaţilor. Însă, dacă revin la mănăstire, au iertare şi mântuire.

Între aceste două căi de mântuire, căsătoria şi călugăria, mai este o cale de mijloc, anume calea sau crucea fecioriei, care are mare plată de la Dumnezeu. Aceasta se mai numeşte şi „călugărie albă“. Cei care nu vor să se căsătorească şi nici nu primesc cinul monahal pot urma lui Hristos şi în lume, ducând viaţă desăvârşită, prin rugăciune, feciorie, post şi milostenie. La fel sunt considerate văduvele şi cele lăsate de bărbaţi, care renunţă la a doua căsătorie şi duc viaţă în lume în totală curăţie, smerenie şi fapte bune. Astăzi, sunt mai numeroşi creştinii care duc această cruce a fecioriei şi curăţiei în lume decât călugării din mănăstiri.

Arhim Ioanichie Balan, Călăuza ortodoxă în biserică (Iași, 1992)