Ce e mai important – să mergi la biserică sau să fii un om bun?

Publicăm un interviu cu pr. Serghii Feizulin, preluat de pe site-ul pravmir.ru .L-am citit cu interes și  încântare și dorim să vi-l împărtășim și dvs. Este ca un ecou la eseul lui C.S. Lewis, „Man or Rabbit? Can‘t you lead a good life without believing in Christianity?” (aprox. „Om sau iepure? Oare nu poți fi un om bun și fara creștinism?”).

De ce să mergi la biserică, dacă îl ai pe Dumnezeu în suflet ? Nu e mai important să fii un om bun ? Astăzi poți auzi adesea aceste întrebări. Dar poate oare și trebuie oare Biserica să facă oamenii buni? Care este sensul adevărat al vieții bisericești? Despre „oamenii buni” din biserică și din afara ei, redactorul site-ului Pravmir.ru a discutat cu părintele Serghii Feizulin.

– Astazi, multi oameni, deși nu neaga credința, deși recunosc pe Dumnezeu, nu au nimic de a face cu viata bisericii, crezand ca Dumnezeu este in inima lor și trebuie sa-L cauti anume acolo, și nu intr-un templu construit de mana omului.
– Imi aduc aminte un episod din practica mea preoțeasca. O doamna a decis sa-și aduca și soțul la biserica. Ea a mers de cateva ori, a fost, de asemenea, la spovedanie, s-a impartasit, iar soțul ei refuza sa vina. Și ea era cumva suparata – soțul sau sta afara, langa biserica, si nu intra. I-am sugerat sa mergem sa-l cunosc. Un om foarte bun, placut, dar a refuzat sa intre pentru ca el il avea pe „Dumnezeu in suflet”. M-am rugat in sinea mea, si ma gandesc, ce sa-i spun acum, si, brusc, mi-am dat seama si-l intreb: „Spuneti-mi, dar dimineata luati micul dejun  tot in suflet?” A fost cumva confuz, s-a gandit, și cam jenat a spus „Nu”. Deci, ganditi-va la asta, credința este ceva care trebuie pusa in practica, credința nu poate fi teoretica. Ea trebuie sa fie vie, confirmata de insași viața noastra prin faptele noastre.

– Dar de ce nu poti realiza credinta in practica, pur si simplu, traind in adevar, incercand sa indeplinesti poruncile si sa faci fapte bune? Multi considera ca e mai important sa fii un om bun decat sa mergi la biserica in mod regulat.

– Ce inseamna sa fii om bun? Cum sa fii o persoana buna? Acesta e un termen atat de relativ – toți oamenii sunt buni. Dumnezeu a creat toata creația Sa buna, iar omul este coroana creației Sale, partea perfecta a Creatiei. Un om poate semana lui Dumnezeu, el este chipul lui Dumnezeu – toti suntem! Indiferent ca știe asta sau nu știe, daca el incearca sa gaseasca in el insuși chipul lui Dumnezeu și sa-l desavarseasca, sa vina mai aproape de Dumnezeu, sa fie ca El, sa si-L apropie. Aceasta așteapta Domnul de la noi – sa devenim ca El. Și in acest sens – toata lumea este buna și nu doar buna, tot omul este minunat, omul este perfectiunea.

Dar, in sens obișnuit, un om bun, se mai spune si „om cumsecade”, este un lucru foarte relativ. Toti suntem pentru cineva buni, pentru altcineva nu foarte buni. Poti fi, sa zicem, un medic minunat și un om de familie ingrozitor, intolerant in relațiile personale. Poți fi gata sa te sacrifici pentru țara ta, și, in același timp, sa fii crud, neindurator și fara nici un pic de mila fata de inamic. Acesta e un om bun? Bun pentru cine? Biserica nu ne cheama sa fim buni; de fapt, dorința de „a fi bun” este foarte periculoasa. Dorința de a fi bun cu fiecare persoana nu inseamna sa o iubesti, aceasta este servilism și ipocrizie. Despre asta vorbeste si Domnul Insuși in Evanghelie: „Vai voua, cand va vor grai de bine oamenii”. Omul se adapteaza la altul ca sa-l impresioneze, ca astfel sa suscite o parere buna despre el insuși. Pentru asta consuma mult efort mental, iar acesta este un lucru teribil. Hristos, in Evanghelie, ii numeste pe acesti oameni fațarnici.

Suntem chemați nu sa fim buni, suntem chemați sa fim sfinți, ceea ce este o alta dimensiune a spiritului uman. Pascal, filozoful și omul de știința francez, a spus ca toți oamenii pot fi imparțiti in drepti și pacatoși. Drepți, spune Pascal, sunt cei care se considera a fi pacatoși, iar pacatoși cu adevarat sunt cei care se cred neprihaniți, care se simt oameni buni. Tocmai de aceea ei nu-și vad defectele, nu simt ca sunt departe de Dumnezeu, de iubire. Iubirea ar trebui sa fie intotdeauna mica, mereu ar trebui sa avem o mare sete de iubire. Iubirea e atunci cand caut mereu in jur propria mea vinovație, in anumite circumstanțe, in relația cu oamenii, cu familia, in relațiile profesionale. Ma simt ca și cum n-am destula iubire. Noi suntem chemați – „Fiți sfinți ca Sfant sunt Eu” (I Petru 1, 15-16). In acest sens, bun este cel care se simte in mod constant, relativ vorbind, rau, sarac, simte defectele sale, simte lipsa credinței, a speranței, și, bineințeles, a  iubirii, lipsa de evlavie și de rugaciune. In general, așa se intampla in orice  problema de creație: de indata ce omul este satisfacut, implinit, apare mulțumirea de sine, care limiteaza impulsurile sale creative, iar persoana moare, se racește, focul creator nu-i mai lumineaza viața.

E un gand foarte infricoșator și o vedere foarte ingusta sa crezi ca e suficient sa fii o persoana buna. Dar, mulțumim lui Dumnezeu, Domnul ne ajuta sa simțim aceasta lipsa a noastra prin anumite situații, atunci cand vedem ca nu avem dragoste de oameni, cand nu putem rezista ispitelor, cand cadem – este și aici mila lui Dumnezeu, caci așa reperam pacatul cel mai mare –, cand e vorba de mulțumirea de sine, de dragostea de sine. Aceasta este opusul iubirii. Iubirea este nemulțumirea de sine, este sentimentul propriei neinsemnatați, micimi, iar sfinții sunt oameni care traiesc toata viața lor cu conștiința propriei lor micimi și pentru aceasta le este accesibila desavarșirea lui Dumnezeu. Biserica nu ne chema sa fim buni, aceasta este o mare confuzie. Biserica ajuta omului sa-și simta pacatul, sa-și simta tulburarea profunda, sa-și simta boala personalitații sale. Și Biserica, in același timp, descoperind boala, o vindeca.

– De ce doar Biserica poate vindeca omul? De ce omul nu se poate salva singur, de ce trebuie neaparat sa fie parte din Biserica?

– Este necesar sa clarificam pentru noi inșine ce inseamna Biserica, in general. E o intrebare a omului din lume, pentru care Biserica e ceva neințeles, strain, abstract, departe de viața reala, așa ca el nici nu intra in ea. Apostolul Pavel raspunde așa cum nimeni altcineva in istoria omenirii nu a fost in masura sa raspunda: „Biserica este trupul lui Hristos”, și adauga – „stalpul și temelia adevarului”. Și apoi mai adauga ca toți suntem „madularele acestui trup”, membri ai acestui organism, particule, celule, s-ar putea spune. Aici simți deja un mister foarte profund, nu poate fi ceva abstract – trupul, sangele, sufletul, funcția trupului, subordonarea și co-organizarea acestor celule. Am ajuns la intrebarea legata de credința in Dumnezeu a omului din lume și a omului imbisericit. Biserica nu este atat o instituție juridica și organizație sociala, cat, mai presus de toate, e cea despre care apostolul Pavel spune ca e un fenomen tainic, o comunitate de oameni, Trupul lui Hristos.

Omul nu poate fi singur. El trebuie sa aparțina unui curent, unei filosofii, unei viziuni asupra lumii. Iar daca, intr-un anume moment de libertate, are o alegere proprie – mai ales la tineri se observa acest lucru – ea poate fi interesanta, insa experiența de viața arata ca un om nu poate realiza singur nimic in viața. El are nevoie de un cerc, de o comunitate sociala. In opinia mea, o astfel de abordare pur individualista, lumeasca a Dumnezeului „personal”, in afara Bisericii, e doar o iluzie a omului, e imposibila. Omul aparține omenirii. Iar acea parte a omenirii care crede ca Hristos a inviat și care marturisește acest lucru anume aceasta și este Biserica. „Și-Mi veți fi martori, spune Hristos apostolilor, și pana la marginile pamantului”. Biserica Ortodoxa realizeaza aceasta marturie, a facut-o și in timpul persecuțiilor, și aceasta tradiție a supraviețuit prin generații de oameni, in diferite circumstanțe.

In Ortodoxie, in Biserica, este un lucru foarte important:  realitatea, trezvia. Omul, in mod constant, se uita inauntrul sau și nu prin propria sa viziune iși exploreaza sinele și viața, ci cere ajutorul și participarea la viața sa a harului lui Dumnezeu, acesta parca ii lumineaza viața. Și aici foarte important este autoritatea tradiției, experiența de mii de ani a Bisericii. Experiența vie, lucratoare, care lucreaza in noi, prin harul Duhului Sfant. Aceste lucruri dau alte roade, alte rezultate.

– Cu toate acestea, vedem atat de des doar partea de dinafara a „imbisericirii”, in realitate, o lipsa de dragoste, o anumita osificare. Atat de mulți oameni merg la biserica in mod regulat, dar nu traiesc deloc conform Evangheliei. Și, in același timp, și de multe ori, marturisirea este pur formala, iar impartașirea lor – „dupa obișnuința”. Și, in același timp, intalnim oameni extraordinari, foarte departe de biserica, chiar atei convinși, dar care traiesc prin in fapte, nu prin cuvinte, și duc o viața cu adevarat creștina.

– Da, este posibil acest lucru, dar exista o neințelegere, și intr-un caz și in celalalt. Adica omul a ințeles ceva greșit in viața sa. „Dupa roadele lor ii veți cunoaște”. „Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra in Imparatia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in Ceruri” – spune Hristos. Atunci cand o persoana incearca sa se imbisericeasca, ea pare sa-și schimbe exteriorul, poarta fusta lunga, iși crește barba sau cam așa ceva, dar esența, interiorul sau se afla intr-o stare inghețata. Ea iși pastreaza iubirea de sine, iși pastreaza instrainarea de oameni.

Daca o persoana se refera la ea insași in mod formal, ea percepe superficial lucrurile și acorda puțina importanța lumii ei interioare (astfel de oameni sunt mulți, din pacate), pentru aceasta persoana și marturisirea e formala –  iși inșiruie și-și identifica pacatele.  Omul nu conștientizeaza chiar momentele cele mai periculoase, caci el vrea sa fie „bun”. Vrea sa fie bun in ochii lui, vrea sa aiba conștiința impacata, sa fie impacat cu oamenii. Pentru el e o dezamagire teribila sa se descopere mic, gol, departe de unele lucruri mari. Și el se opune din interior, inconștient, acestei descoperiri teribile și atunci el iși construiește o aparare psihica, incearca sa se ascunda de sine insuși, de Dumnezeu, sa stea in umbra. De aceea, pentru el este mai ușor sa-și numeasca unele pacate decat sa incerce sa ințeleaga de ce se face el de fapt vinovat.

Iar cand un om vine la biserica doar pentru ca cineva l-a sfatuit in felul urmator: daca ai o stare proasta, ești bolnav, e bine sa mergi [la biserica] și-ți va merge mai bine in viața – o astfel de atitudine e profund respinsa de poziția creștina fața de viața, in general: Un astfel de model de percepție de sine și al locului tau in viața este respins. Poate doar cu aceasta va și ramane acest om, din pacate.

Și un ateu, care este in sine creștin și are in sine dragoste, bucurie, pare, de asemenea, ca are o neințelegere, o confuzie, ii lipsește puterea de ințelegere. Este iluzia ateismului, cand omul nu ințelege ce spune. Cand incepi sa discuți cu o astfel de persoana, ți se pare ca este un credincios și viața lui, de fapt, e imbisericita, adica e legat cu dragoste de alte persoane. Dar el nu a considerat cel mai important gand din viața sa. El traiește prin ascultarea nu a minții, ci a inimii și a intuiției. Astfel de oameni sufera adesea in viața, pentru ca multe lucruri nu le pot accepta, incearca sa desparta lumina de intuneric, graul de neghina, dragostea de ipocrizie și nu pot face asta, simțind adesea inutilitatea a tot ceea ce fac. Comuniunea cu Dumnezeu le este inaccesibila, de aceea nu au nici plinatatea vieții. Ei au iubirea ca activitate, dar iubirea ca plinatate a vieții pentru ei este inaccesibila.

– Dar e accesibila o comuniune cu Dumnezeu in biserica? Doar acolo intalnim atat de mulți oameni imperfecți, incorecți, care iți distrag atenția, o mulțime de oameni cu toate defectele lor. Pentru a comunica cu Dumnezeu, oamenii cauta intimitatea, de ce ar avea nevoie de o mulțime de oameni diverși?

– Prima biserica este Adam și Eva și, in general, prima Biserica este Treimea. La urma urmei, daca vorbim despre iubirea de oameni, și Dumnezeu este iubire, se spune in Evanghelie, atunci iubirea trebuie sa se reverse asupra cuiva. Iubirea este atunci cand eu sunt gata sa-mi dau chiar viața pentru cineva, eu sunt gata sa mor pentru acel om. Prin urmare, omul nu poate singur, in singuratate, sa infaptuiasca acest sens suprem. Desigur, pustnicii sunt o excepție in acest sens. Ei au un dar deosebit de la Dumnezeu, ca aflandu-se singuri, mai precis, in singuratate, sa infaptuiasca acest sens suprem. Iar sensul suprem al vieții este iubirea. Ea este imposibil de realizat in singuratate. O persoana trebuie sa mearga dincolo de propriul eu, dincolo de sine insuși, pentru a rezolva problema iubirii. Iubirea este atunci cand iubești pe cineva. De aceea Dumnezeu este Sfanta Treime. Cum a spus un teolog, daca ințelegem Trinitatea, ințelegem ce este dragostea. In schimb, daca ne simțim iubiți, pentru noi, taina Sfintei Treimi devine evidenta.

Iubirea este cand incerci sa dai ceva cuiva. Cand te iubești doar pe tine, nu este iubire, este inchiderea in sine, este aproape o boala. Prin urmare, in timpul nostru, atunci cand mulți oameni cred ca pot trai fara Biserica, vedem, cred, o pandemie de tulburari mintale. In special, acest lucru se observa in țarile in care religia este in mod clar separata de stat, in care oamenii s-au rupt de tradiția de a trai in comun, unde tradiția este incalcata, iar oamenii sunt imparțiți in insule de viața individuala. Interesant este ca, dupa Reforma protestanta, cand in bisericile protestante, oamenii au incetat sa se marturiseasca, dupa un timp oarecare, psihologia devine o știința de sine statatoare și apare psihanaliza, ca o incercare a unei vindecari oarecare. Revine o atitudine pagana atat fața de om, cat și fața de masura tuturor lucrurilor. Mai intai apare antropocentrismul – in jurul omului incepe sa se roteasca universul, iar apoi aceasta duce, dupa ceva timp, la diferite patologii in zona vieții spirituale.

Omul ar trebui sa fie responsabil și de sine și de alții. Sa fii responsabil de sine doar in fața ta este tragic, pentru ca mai devreme sau mai tarziu, ne vom simți limitarile noastre, eșecul, incapacitatea și slabiciunea. Și oricine simte nevoia de iertare, nici un om nu poate fi perfect, pentru ca toata lumea, indiferent cat de frumoasa e, insa, in adancul sufletului apar intenții și ganduri. Iar noi suntem chemați la sfințenie: „Fiți desavarșiți, precum Tatal vostru cel ceresc”, spune Hristos.

Prin urmare, sfințenia include cu siguranța sentimentul de neputința, o conștiința profunda a pacatului, dar ca, in același timp, și convingerea ca Dumnezeu, Domnul lumii, cu toate acestea, ma iubește așa cum sunt. Aceasta aduce impacare. Nu sunt eu judecatorul meu, ci Dumnezeu imi e Judecator. Dumnezeu, rastignit pe cruce pentru mine, este Judecata mea. Imi ia pacatul asupra Sa, imi ia durerea, moare pentru mine. Cand simți aceasta, cand Dumnezeul Cel nevinovat  ne ia vina noastra asupra Sa, ce poate fi afara de recunoștința? Iubirea este atunci cand omului ii este rușine și pentru el insuși și pentru alții, cand simte raul pe care alții il fac, ca și cum l-ar fi facut el. Considera ca cea facut o alta persoana il privește și pe el, pentru ca și el e om. Aceasta este plinatatea Bisericii, aceasta este viața in Biserica.

Sursa: provita.ro