Ce sărbătorim, de fapt, la 8 martie ?

„Можно ли не праздновать 8 Марта?” („Putem oare să nu sărbătorim 8 Martie?”, 8 Martie 2009, Moscova) şi preotului Andrei Dudcenko: „8 Марта – рудимент советской эпохи”(„8 Martie – rudiment al epocii sovietice”, 8 Martie 2009, Kiev).  

Suspiciunea faţă de aparenţe este una din virtuţile creştine. Fără a cerceta, se poate încrede doar în Biserică, în rest creştinul trebuie sa fie suspicios. El nu trebuie să evite întrebările copilăreşti de felul: „Ce faceţi?”; „Unde mă duceţi?…”.

Fiind în afara Bisericii, te întrebi: unde am nimerit? Eşti luat de mână şi împins în horă: „Joacă!”. Dar dacă hora e încinsă în jurul unui idol? Sau sub picioarele unde dansezi e un loc sfânt … În Creştinism nu se admite ca cineva fără cunoştinţă de cauză „să sară cu capul în fântână”. În caz contrar, putem repeta o întâmplare ce s-a petrecut pe timpul împăratului roman Iulian Apostatul(361-363).

Iulian domnea după împăratul Constantin cel Mare (306-337), adică după ce o mare parte din Imperiu a primit Creştinismul. Dar noul împărat a dorit să întoarcă Imperiul înapoi cu faţa spre păgânism şi a recurs la un şiretlic. „După un obicei străvechi, împăratul împărţea banii ostaşilor. Însă de data aceasta el a pus între tron şi ostaşi un altar cu cărbuni încinşi şi a poruncit ostaşilor mai întâi să ardă puţină tămâie şi apoi să primească banii din mâna sa. O mare parte din armată, din neştiinţă a fost înşelată, dar unii au descoperit vicleşugul şi, prefăcându-se bolnavi, au ocolit această capcană.

După împărţire, unii ostaşi stăteau la masă. Unul dintre creştinii ce primiseră banii în acest mod, luând cupa cu vin, a făcut asupra ei semnul crucii, la care alt ostaş i-a reproşat: „Cum poţi binecuvânta vinul cu semnul crucii, când nu demult ai ars tămâie Împăratului? Oare nu te-ai lepădat de Hristos prin acest gest?”. Auzind aceasta, mulţi din cei ce stăteau la masă şi-au dat seama de ceea ce au făcut şi au plâns. Lăsând cheful, ei au alergat în piaţă strigând că sunt creştini şi că au fost înşelaţi de împăratul viclean. Ajungând la palat, ei au cerut sa fie arşi pe rug, pentru că întinaţi fiind, să fie curăţiţi prin foc”.

După cum vedem, creştinul ar trebui să fie cel puţin curios: ce se întâmplă, totuşi, după cortină? Uneori însă această cortină, privită de departe, arată ca un perete după care nu mai este nimic. Dar chiar dacă „decoratorul” se jură că peretele este real şi că nu e un decor, iată că un amănunt iese la iveală şi compromite toate jurămintele lui. Unele din acest fel de amănunte m-au făcut să cercetez mai amănunţit ziua de 8 Martie. M-am întrebat: de fapt, ce facem în această zi? Este oare această sărbătoare neutră cu privire la principiile creştine?

În religie, ca şi în cultură, există un compartiment de cercetare: reconstrucţia mitologică. După cum un arheolog, bazându-se pe un fragment dintr-o coloană, reconstruieşte aspectul unui templu, iar un istoric al religiei, după o referire neînsemnată, încearcă să refacă un cadru religios cândva actual, tot aşa şi eu, bazându-mă pe detaliile ce au ajuns până în zilele noastre, încerc să găsesc motivul pentru care se sărbătoreşte 8 Martie. Întrucât această zi este unica frântură din „dinozaurul” sovietic care s-a mai păstrat, apar întrebări: De ce anume ea a supravieţuit perioadei comuniste? Ce asocieri, gânduri, speranţe erau legate de acea dată, când sărbătoarea de abia fusese inclusă în calendar?

Cunoaştem istoria înfiinţării tuturor sărbătorilor comuniste, ca 1 Mai sau 7 Noiembrie, dar nu şi 8 Martie. Nu există o versiune oficială în care să se explice de ce a fost aleasă anume această dată pentru sărbătorirea „zilei internaţionale a femeii”.

Mulţi ani de-a rândul, când se apropia ziua de 8 Martie, întrebam istoricii şi jurnaliştii, ce se pregăteau să scrie articole pe această temă, şi chiar oameni de rând: „De ce sărbătorim anume această zi?” Dar de fiecare dată primeam aceleaşi răspunsuri: „Aşa a fost lăsat” sau „Aşa s-a hotărât…”.

De la sine, nu apar sărbători. În special, sărbătorile comuniste au fost stabilite de persoane istorice reale. Cine dar ne-a învăţat să sărbătorim această zi? Cine şi de ce? Putem reconstrui şi înţelege motivaţiile acestor oameni? În propaganda oficială niciodată n-a existat un temei sau o argumentare ideologică a acestei sărbătoriri.

Ştiinţa, înainte de a propune ipoteze noi, arată de ce nu sunt satisfăcătoare argumentele vechi. De aceea voi explica de ce nu sunt de acord cu unele explicaţii cu privire la 8 Martie. De exemplu, nu sunt de acord cu explicaţia că această zi este ziua primăverii. Nu ar fi mai corect ca ziua primăverii să fie pe 1 Martie (cum serbează românii, bulgarii, sau sârbii), prima duminică din lună, sau ziua echinocţiului de primăvară – 21 / 22 Martie? De ce primăvara ar trebui sa vină pe 8 Martie?

Dacă este o zi a femeii, n-ar fi mai comod să se sărbătorească în una din duminicile primăverii şi nu obligatoriu într-o zi care se nimereşte în diferite zile ale săptămânii? Este această zi o amintire a unui eveniment istoric revoluţionar? Nici o sursă oficială nu confirmă această presupunere.

Nu e straniu că oamenii serbează o zi de care nu ştiu mai nimic? Nu face aceasta posibilă situaţia în care cei invitaţi la o petrecere serbează una, iar organizatorii – cu totul altceva. Ei nu vor să descopere adevăratul motiv al petrecerii: „Bucuria noastră e mare şi nu ne împotrivim ca lumea să ne felicite, însă sărbătoarea noastră nu e înţeleasă tuturor. Totuşi dorim o sărbătoare mondială, de acea, pentru ca toţi să fie veseli şi să ne felicite cu sinceritate, îi vom da o altă denumire şi o altă explicaţie”.

Ce poate fi neînţeles şi ascuns în această zi? Cu toţii ştim că 8 Martie este aşa-numita „zi internaţională a femeii”. De asemenea ştim, că femei sunt în toate ţările lumii. Cu toate acestea, în ultimii ani ne-am dat seama că această zi se serbează doar în ţările fostei U.R.S.S. şi în unele ţări foste socialiste. De ce în celelalte ţări nu se serbează această zi „internaţională”? Răspunsul este cutremurător de contradictoriu: potrivit sensului originar al acestei zile – 8 Martie n-a fost concepută drept zi a femeilor, a frumoasei doamne sau sărbătoare „a mamelor şi bunicilor”: 8 Martie – accentuez încă o dată – nu e ziua femeii, ci a unui tip de femeie – a femeii-revoluţionar. Iată de ce în ţările unde mişcarea comunistă nu a prins rădăcini, această „sărbătoare” nu s-a păstrat.

Istoria acestei „sărbători” de obicei este legată de o evreică-nemţoaică revoluţionară pe nume –Clara Ţetkin, care, hotărând să folosească energia nestăpânită a femeilor în lupta cu exploatatorii, a înfiinţat detaşamentul revoluţionar femeiesc. Şi deşi înfiinţarea acestui detaşament nu era prevăzută pentru o zi anumită, s-a hotărât să fie aleasă (desemnată) o zi, care ar putea fi considerată drept Ziua de naştere a „proletariatului femeiesc”.

Este înţeleasă nevoia mişcării revoluţionare de a avea sărbătorile proprii în locul unor sărbători populare, bisericeşti sau naţionale. De asemenea este înţeleasă şi dorinţa de a trezi şi încrederea în tovarăşii de luptă. Destul de ingenioasă a fost ideea de a încadra în mişcarea revoluţionară nu numai bărbaţi muncitori, ci şi femei, creându-le şi o sărbătoare a lor. Întemeietorii Statului sovietic erau ateişti înflăcăraţi şi acestor creatori ai „patriei socialiste” le era necesar crearea unui sistem propriu de culte şi ritualuri ce s-ar contrapune Ortodoxiei şi Tainelor Bisericii. Tradiţiile şi obiceiele sovietice – sunt o parodie groaznică a vieţii religioase, un act fals, o nulitate utopică. Aceşti creatori ai grandioasei înlocuiri au realizat, totuşi, nişte invenţii neîntrecute: partidul – în locul Bisericii, corpul „вождь”-ului – în locul Mormântului Purtător de Viaţă al Mântuitorului, portretele liderilor comunismului – în locul icoanelor, congresele de partid – în locul Sinoadelor bisericeşti, demonstraţiile – în locul procesiunilor cu crucea, etc. În locul cinstirii Maicii Domnului gloatelor „muncitoreşti” şi „ţărăneşti” li s-a propus „ziua femeii”, care s-a înscris cu un aşa succes în calendarul sovietic.

De ce însă ziua femeii-revoluţionar a fost pusă pe 8 Martie? Cine din liderii mişcării a fost concediat? Cine a fost arestat? Cine din ei s-a născut în această zi? Nici un răspuns… De aici reiese că motivele creării acestei sărbători nu au fost istorice, sociale sau publice. Ceva personal se asocia la fondatorii acestei sărbători cu această dată.

Odată ce motivele au fost personale, ar trebui să cercetăm mai îndeaproape persoanele, care de altfel ne sunt cunoscute încă din copilărie. Numai că abia nu demult ne-am permis să observăm că nu doar apartenenţa la Internaţională şi ideile revoluţionare erau comune pentru ei, ci şi o legătură etnică. „Internaţionala”, cum s-a constatat mai târziu, în mare parte era „uninaţională”. Este un fapt fără de care nu se poate vorbi despre mişcarea revoluţionară din Europa de la sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea. Anume evreii au ridicat popoarele împotriva „lumii violenţei” şi au propus ca ea să fie „distrusă din temelie”. Să ne amintim de sprijinul organizaţiei evreieşti BUND în petrecerea primului congres al Partidului Revoluţionar Social-Democrat din Rusia. „Comitetul Central al BUND-ului a luat parte activă în organizarea primului congres al partidului şi s-a ocupat în special de partea organizatorică… Cremer, care locuia în Minsk, avea o influenţă destul de mare în sesiunile Congresului. Primul Congres a avut loc chiar în sediul BUND-ului din Minsk”.

Iată cum explică cauzele eşuării revoluţiei din 1905 V. Jabotinski, unul din liderii mişcării sioniste din Rusia. „Îmi amintesc că atunci gloatele erau în stare de orice. Un orator iscusit l-ar fi putut conduce uşor la asaltul Odesei şi la spânzurarea lui Dimitrie Neidgard pe stâlpul unui felinar. Într-adevăr, oratorii erau ascultaţi cu sufletul la gură, numai că toţi erau feţe cunoscute „cu ochii rotunzi, urechile mari şi gura p…” şi nici nu începea bine să vorbească că în gloată se auzea: „Ăsta-i jidan”. Era o remarcă, în nici un caz o exclamaţie sau un răcnet, şi în această remarcă nu se găsea nici urmă de răutate, doar că acest amănunt se lua în consideraţie şi imediat se observa cum temperamentul gloatelor scădea. În acele momente, poporul şi oratorul trebuiau să fie una, ei însă nu aveau nimic comun cu Rusia, cu tradiţiile ei – ei erau străini pentru popor. Evreii ieşeau şi vorbeau despre ceva, iar lumea îi asculta fără ură, dar şi fără înflăcărare. Se observa că odată cu ieşirea primului orator-evreu, ruşii concluzionau: „Dacă vorbesc jidanii, înseamnă că doar pe jidani îi priveşte”. Se crea senzaţia unei cauze străine, profitul căreia îl vor avea tot străinii”.

Acum să ne amintim de revoluţia care a reuşit bolşevicilor. Se zice că Feldman, întâlnindu-se cu nişte ţărani „deputaţi”, a zis: „Curând, tovarăşi, în toată lumea se va instaura puterea sovietelor!”La care primise un răspuns: „Aşa ceva nu va fi”. „De ce nu va fi?” – întrebă Feldman tulburat. „Nu-s destui jidani”.

Recunoscând omogenitatea etnică a „revoluţiei ruse”, să pătrundem în vieţile acestor oameni. Închipuiţi-vă în locul Clarei Ţetkin, să zicem. V-a venit în gând să înfiinţaţi o grupare revoluţionară de femei, să folosiţi forţa feminină în lupta contra „exploatatorilor capitalişti”. Pentru o consolidare şi o propagandă mai bună a acestei mişcări, aveţi nevoie de o zi simbolică, care ar fi ziua Femeii-Revoluţionar.

Revoluţia, după cum se ştie, porneşte dintr-un patos religios. Ea însăşi este un mit, iar unui mit îi este caracteristic să aibă antecedente. Acţiunea prezentă ar trebui să readucă în actualitate un oarecare model din mitologia veche. Instinctul mitic al revoluţiei pune întrebarea astfel: „Au fost în istorie femei care au ridicat poporul în lupta contra tiraniei şi au avut succes?” Rugând un european să dea un nume de femeie-lider, el negreşit va răspunde: Ioana d’Arc. Dar Clara Ţetkin e evreică şi pentru ea mai familiare sunt asocierile cu evenimentele din istoria poporului său. Pentru evreiIoana d’Arc se asociază cu Estera din istoria biblică. De aceea, atunci când Partidul a pus problema înfiinţării unei sărbători feminine, Clara Ţetkin şi-a adus aminte de Estera şi a reuşit să motiveze ziua de naştere a detaşamentului ei cu istoria poporului ei, a evreilor – cu sărbătoareaPurim, pe care iudeii o sărbătoresc la hotarele iernii cu primăvara.

Cu multe secole în urmă Estera şi-a salvat poporul de mânia unui tiran. Istoria aceasta este prezentă nu numai în Biblie. Esterei îi este închinată cea mai veselă sărbătoare a evreilor – Sărbătoarea Purim. Ea se serbează la sfârşitul lunii februarie – începutul lunii martie. Această sărbătoare nu are o dată fixă (ca şi Paştile creştin) şi e posibil că în anul când s-a înfiinţat „ziua internaţională a femeii” Purim-ul a coincis cu 8 Martie. A schimba în fiecare an data ar fi fost incomod, de aceea s-a hotărât ca ziua femeii-revoluţionar să se serbeze aparte de Purim. De aceea, în 1910, la Conferinţa Internaţională a femeilor socialiste din Copenhaga, Clara Ţetkin a propus de a se sărbători „Ziua internaţională a Femeii” anume pe data de 8 martie.  Potrivit unei versiuni mai „comode”, originea acestei „sărbători” este atribuită zilei de 8 martie 1857, când în oraşul New-York s-au adunat la o manifestaţie de protest muncitoarele de la fabricile de confecţii şi de încălţăminte, cerând reducerea zilei de muncă şi acordarea dreptului la vot, după care s-a înfiinţat primul în istorie sindicat („профсоюз”) al femeilor. Interesant, că anume în această zi – 23 februarie (stil vechi) / 8 martie (stil nou) 1917 (odată cu venirea bolşevicilor la putere, ei au înfăptuit în Rusia şi reforma calendarului) femeile-muncitoare din Petrograd au început acţiunea lor de protest pe străzile oraşului, mişcare care mai apoi s-a transformat, după cum se ştie, în lovitura de stat din luna februarie („февральский государственный переворот”). Prin aceasta se explică apropierea zilei „femeii” de ziua „bărbaţilor” în calendarul sovietic. Câţiva ani mai târziu, după ce ziua de 23 februarie a fost declarată zi „de sărbătoare”, a fost inventat mitul despre „ziua Armatei Roşii” („день Красной Армии”) (1922), iar în 1917 la 7 martie ziarul „Правда” („Pravda”) scria, că„пролетарский Интернационал назначил 23 февраля днем международного женскогопраздника” („Internaţionala proletară a desemnat ziua de 23 februarie – zi a sărbătorii internaţionale a femeii”).

Din primii ani ai dictaturii sovietice ziua de 8 martie a devenit o sărbătoare de stat, iar din 1965 – zi de odihnă. După destrămarea U.R.S.S. această zi a rămas în rândul sărbătorilor de stat ale Federaţiei Ruse, s-a păstrat ea ca „Zi Internaţională a Femeii” şi în unele ţări din spaţiul post-sovietic: în Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Kârgâstan, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenia, Ucraina şi Belarusi; în Uzbekistan – ca „Ziua Mamei”; în Armenia această zi este sărbătorită la 7 aprilie – „Ziua maternităţii (a ocrotirii mamei şi copilului) şi a frumuseții”.

Indiferent de aceasta însă, în fiecare an ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slăvi Femeia-Lider – pe Estera, adică a serba Purim-ul.

Această idee ar fi fost cel puţin ingenioasă, dacă sărbătoarea Purim ar fi asemenea Sărbătorii Secerişului. Dar aceasta nu este o sărbătoare religioasă. Enciclopedia Ebraică menţionează: „…sărbătoarea nu este motivată de Templu sau de un alt eveniment religios”.

S-a sfârşit robia babiloniană. Drumul spre casă era deschis, dar doritori de a se întoarce erau mai puţini decât s-a aşteptat (din Rusia – considerată „închisoare a popoarelor” – de asemenea au plecat cu mult mai puţini evrei decât şi-ar fi dorit liderii mişcării sioniste). Mulţi şi-au deschis afaceri şi treburile nu mergeau prost. Ei nu doreau să piardă totul în schimbul întoarcerii. Mii de familii evreieşti au rămas să trăiască în diaspora pe întreg teritoriul Imperiului Persan, într-o stare departe de a fi numită robie. Perşii miraţi se întrebau: armata babiloniană a cucerit Ierusalimul sau evreii au invadat Babilonul? Aman – „ministrul apărării”, merge la împăratul Artaxerxe şi-i prezintă situaţia. Timpurile nici pe departe nu erau creştine şi evident că reacţia împăratului a fost categorică: să fie nimiciţi toţi evreii din Imperiu. Vestea poruncii este aflată de regina Estera a cărei etnie regele nu o cunoştea. Într-un moment anume, Estera îl provoacă pe Artaxerxe: „Mă iubeşti? Dacă mă iubeşti, atunci îi iubeşti pe cei pe care îi iubesc eu? Înseamnă că iubeşti poporul meu şi că îi urăşti pe cei pe care îi urăsc eu? Urăşti duşmanii poporului meu? Atunci arată-ţi mânia şi nimiceşte-i pe cei pe care îi socoţi duşmanii tăi!” Şi Artaxerxe lasă în grija lui Mardoheu formularea poruncii:

„Mardoheu a scris în numele regelui Artaxerxe, scrisorile le-au pecetluit cu inelul regelui şi le-a trimis prin curieri călări, pe caii din herghelia regelui, spunând că regele îngăduie iudeilor din cetate să se adune ca să-şi apere viaţa lor, să bată, să ucidă şi să piardă pe toţi cei puternici din popor şi din ţară, care ar vrea să-i atace, cu femeile şi cu copiii lor, iar averea lor să o jefuiască”(Estera, 8, 10-11).

„Atunci Iudeii s-au adunat în toate cetăţile lor, prin toate ţările lui Artaxerxe, ca să pună mâna pe cei ce le doreau răul şi nimeni n-a putut sta împotriva feţei lor, pentru că frica de Iudei apăsa asupra tuturor popoarelor. Toate căpeteniile ţărilor, satrapii, guvernatorii şi slujitorii regelui au sprijinit pe Iudei, de teama lui Mardoheu. Căci Mardoheu era mare în casa regelui şi renumele lui se lăţise în toate ţările, deoarece omul acesta, Mardoheu, devenise tot mai puternic. Atunci au stârpit Iudeii pe toţi duşmanii lor, ucigând cu sabia, omorând, pierzând şi făcând cu duşmanii lor după voia lor” (Estera, 9, 3-5).

Aman a fost spânzurat împreună cu familia sa, iar după el au fost nimiciţi 75.000 de oameni – elita ţării, oricine putea concura cu iudeii (Estera, 9). Soarta Imperiului era hotărâtă.

Cum se poate sărbători o zi de măcel? Nici un popor din lume nu serbează o asemenea zi cu bucurie. Purim-ul – sărbătoare, declarată în special pentru copii ( unde se cântă, se joacă, iar Talmudul recomandă celor maturi chiar să bea băuturi spirtoase până nu mai deosebesc diferenţa dintre expresiile “blestemat fie Aman” şi “binecuvântat este Mardoheu”) – este comemorarea unui masacru în care au murit poate mii de copii. Nu a fost o bătălie (cum încearcă unii să explice), în care şi evreii şi perşii să se lupte cu armele în mână, ci anume un măcel.

Poporul iudeu, e un popor „cu inimă învârtoşată”, cu ajutorul vicleniei Esterei s-a eliberat de sub jugul perşilor. Astfel Purim-ul a devenit o sărbătoare în cinstea nimicirii duşmanilor. Biserica nu are nimic împotriva personajelor biblice: împărăteasa Estera este cinstită în Biserica Ortodoxă în rând cu ceilalţi drepţi ai Vechiului Testament în Duminica Sfinţilor Strămoşi (Duminica a 2-a înainte de praznicul Naşterii Domnului). Şi aceasta se explică prin aceea, că omul Vechiului Testament încă nu ajunsese la desăvârşirea poruncilor (normelor) Evangheliei. Noi nu respingem cartea Estera, doar că înţelegerea evenimentelor petrecute şi descrise în ea, este diferită în Creştinism şi iudaism. Creştinismul vede în aceasta cum Dumnezeu nu a permis ca poporul Său să fie nimicit de duşmanii perşi (că aceasta a fost absolut necesar atunci pentru păstrarea credinţei într-Unul Dumnezeu), iar iudaismul vede în toate popoarele un duşman, care ar trebui să fie nimicit asemenea perşilor.

În „Disputa lui Nahmadin” din Evul Mediu se explică (Ps.109, 1): „Zis-a Domnul Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. „Dumnezeu va ajuta Mesiei, până ce toate popoarele vor fi sub picioarele lui. Ei îl resping, nu-l recunosc, iar unii şi-au creat un alt mesia”. Există deci în istoria gândirii iudaice o părere precum că toate popoarele sunt ostile evreilor, iar evenimentele Purim-ului amintesc cum trebuie să se procedeze cu ele.

În Creştinism, războaiele şi robia babiloniană din Vechiul Testament sunt înţelese în mod alegoric. În iudaism însă s-a păstrat înţelegerea literală a normelor şi exemplelor vechi-testamentare.

Astfel – consultantul în problemele presei a ambasadei Israelului la Moscova, Zecv Ben Arie, în discuţia cu corespondentul publicaţiei „Сегодня” („Segodnea”) a subliniat însemnătatea simbolică a sărbătorii: „Aceasta a fost o izbăvire deosebită: după voia Celui Preaînalt, regele persan a permis evreilor să se apere cu arma în mână şi să atace preventiv”.

Înseamnă că şi astăzi Israelul poate bombarda toate ţările care, deşi luptă împotriva lui, pot prezenta o ameninţare. Dacă Rusia ar încerca să declare în armată posibilitatea „războaielor preventive”, fără valuri de uimire şi sancţiuni în toată „lumea civilizată”, faptul ar fi de neacceptat. Pentru Israel însă în lume există un standard aparte, lumea permite evreilor să-şi fixeze normele sale morale. Israelul e superior aşa-numitelor „valori umane”. Şi aici îmi vin în minte cuvintele lui V. Şulghin: „Să admitem că evreii religioşi care sărbătoresc Purim-ul nu înţeleg ce sărbătoresc în realitate, că mesele anuale sunt aşezate pe oase omeneşti călcate în picioare, iar feţele de mese sunt pătate de sânge. Dar acei scriitori şi jurnalişti evrei care se îngrozesc de ororile devastărilor din zilele noastre, oare nu simt niciodată necesitatea de a „se privi în oglindă?”.

Psihologii profesionişti nu înţeleg oare că „ceva” s-a precipitat în sufletele evreilor şi-n lumea înconjurătoare lor în urma serbării milenare a omorurilor în masă?

Istoricul V. Zelinski spune: „Acesta este marele şi groaznicul adevăr: toate prigoanele asupra evreilor care dezonorează istoria Creştinismului îşi au începutul în Vechiul Testament”.

De ce un popor, în istoria căruia au fost atâtea suferinţe, care a trecut prin atâtea devastări, sărbătoreşte un masacru care în vechime i-a reuşit?

Din păcate, la baza iudaismului există o dogmă care îi poate face pe evrei reci faţă de durerile altor popoare. În unele texte iudaice se afirmă că din punct de vedere al iudaismului oameni sunt doar evreii. „Orice evreu, fie că este drept, fie că este păcătos, are două suflete”, – afirmă un tratat rabin.

Unul din ele este legat de lume şi e numit klipa sau sitra ahara. Acest suflet este sângele omului şi dă viaţă trupului. De la el îşi iau începutul toate viciile şi patimile care se compun din patru elemente. Tot din suflet provin şi toate calităţile bune ce sunt caracteristice fiecărui evreu, cum sunt compătimirea şi ajutorarea aproapelui, întrucât este legat de partea opusă şi provine de la aşa-zisaklipat noga în care este binele, iar originea lui este legată de taina pomului cunoaşterii binelui şi răului.

Sufletele neevreilor însă provin din restul klipatelor, care sunt necurate şi în care nu există binele, aşa cum este spus în cartea „EŢ NAIM”, 49, cap 3: „Tot binele făcut de păgâni este asupra lor”. Sau cum comentează Ghemara expresia: „Mila popoarelor e un păcat”. „Toate acţiunile de dreptate şi milă ale popoarelor sunt săvârşite din mândrie”.

Al doilea suflet care-l deosebeşte pe evreu este o părticică din esenţa nemărginită a lui Dumnezeu, aşa cum e spus: „Şi Tu ai suflat în nările lui duh de viaţă”. Sufletele evreilor au apărut în „gândirea lui Dumnezeu”.

Internaţionala a avut scopuri mondiale. Ea a avut ce spune lumii: că Purim-ul e sărbătoarea nimicirii duşmanilor, iar duşmanii „Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie” bineînţeles au fost nu numai capitaliştii, ci şi Biserica. Metodele violente, pline de cruzime ale luptei erau în mare cinste la ideologii „dictaturii proletariatului”. Setea de sânge din Vechiul Testament şi-a continuat cursul şi viaţa şi în anii pustiirii revoluţionare

În acest caz e lipsită oare de motivaţie presupunerea că în conştiinţa liderilor evrei ai Internaţionalei, mişcarea revoluţionară feminină se asocia cu Estera, iar 8 Martie – din obişnuinţă cu sărbătoarea Purim?

Am scris aceste rânduri nu pentru ca noi creştinii să avem o atitudine neprietenoasă faţă de cei de un neam cu Clara Ţetkin, ci pentru a înţelege ce sărbătorim de fapt pe 8 Martie şi pentru a reîntoarce respectul faţă de tradiţiile noastre ortodoxe. Motivele Clarei Ţetkin sunt clare… Nu înţeleg, de ce noi ar trebui să serbăm Purim-ul evreilor?! N-ar fi timpul să uităm de sărbătorile „roşii”, ostile Creştinismului şi de 8 Martie în special. Zi, care nu are nimic comun cu femeia creştină.

Contemporanii noştri nu sunt preocupaţi de istoria şi originea zilei de 8 martie, şi consideră această zi numai ca pe un pretext / prilej de a dărui flori şi cadouri femeilor lor dragi. Puţini îşi dau seama, că pentru creştini această, cu adevărat stranie dată, nicidecum nu poate fi una de sărbătoare, pentru că originea şi sensul ei n-are nici o legătură cu duhul autentic al Ortodoxei. Noi trebuie să păstrăm cu sfinţenie tradiţiile noastre creştine, cu atât mai mult, că în Biserica Ortodoxă există sărbătoarea femeilor, plină de conţinut şi sens duhovnicesc. Aceasta e a treia Duminică după Paşti – zi închinată Femeilor-Mironosiţe, care în dimineaţa Învierii au alergat la Mormântul Domnului şi primele au primit vestea plină de bucurie despre Învierea din morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În această zi cinstim nevoinţa şi idealul dragostei şi al compătimirii, care este firesc şi caracteristic inimii gingaşe, dar fidele a femeii – a mamei, a soţiei, a sorei… Să ne gândim: care este idealul nostru: femeia-revoluţionar, lipsită de omenie şi feminitate sau femeia-creştină înţelegătoare şi grijulie? Nu ştiu dacă cuiva îi inspiră stimă primul tip de femeie. Şi dacă e aşa, atunci să nu uităm, că noi putem şi trebuie să ne felicităm soţiile şi mamele noastre, surorile şi colegele la timpul cuvenit cu adevărata lor sărbătoare, când Biserica preaslăveşte grija şi credinţa, fidelitatea şi răbdarea Femeilor-Mironosiţe. Şi mai mult decât atât, să nu uităm de ele nici în celelalte zile. Dragostea plină de jertfă faţă de soţie, mamă, soră – ne obligă să avem grijă de ele, să le susţinem şi să le apărăm, să le bucurăm cu dragostea şi atenţia noastră. Crearea familiei – nu este numai relaţia de cunoştinţă şi nunta, dar şi slujirea zilnică în dragoste sinceră. Şi pentru ca zilele vieţii de familie să fie pline de bucurie sunt necesare gesturile de atenţie. De aceea – dăruiţi flori şi cadouri femeilor iubite întotdeauna…

Protodiacon Ioan MUNTEANU. Calendarul bisericesc – memoria și simbolul Ortodoxiei. Ed. „Lumina lui Hristos”. – Kiev-Chișinău, 2009, – Pp. 207-219