Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în adevărata iconografie

Mulţi sfinţi iconografi, teologi şi artişti au meditat la taina acestui chip şi au încercat să-i dea o expresie. Intenţia acestui studiu este aceea de a pune în evidenţă diferenţa dintre cugetarea hristologică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi cea “artistică” a marilor maeştri în artă referitoare la chipul lui Iisus Hristos. Şi din acest punct de vedere va fi expusă învăţătura Bisericii Ortodoxe despre icoana Domnului Hristos, unde vom observa adâncimea teologiei Sfinţilor Părinţi, înrudirea cuvintelor lor cu chipul reprodus de iconarul creştin.

Există numeroase texte referitoare la aspectele istorico-artistice ale icoanei şi dimpotrivă, învăţătura creştină despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, fundamentul pe care se întemeiază înainte de toate arta icoanei, a fost analizată relativ rar. În Biserica Ortodoxă găsim acele fundamente fără de care n-ar exista nici o icoană, fără de care sensul icoanei n-ar putea fi, n-ar putea fi conceput, şi anume fundamentele teologice – hristologice. Cugetările Sfinţilor Părinţi referitoare la Hristos duc la o mai adâncă înţelegere a icoanei, care, la rândul ei, duce spre întâlnirea cu Cel care a inspirat atât pe teolog, cât şi pe iconograf.

Dumnezeu a luat chip omenesc şi tocmai acest chip este locul principal al Revelaţiei dumnezeieşti. Pe această convingere se fundamentează arta icoanei. Icoana vrea să dea expresie acestei taine: ”Şi Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan, 1, 14).

Istoria chipului lui Hristos şi în genere a icoanei este mai întâi istora întâlnirii cu această Fiinţă. Icoana nu este o copie mecanică a modelului, ea este şi întotdeauna va fi dovada unei noi întâlniri cu Taina necreată a întrupării lui Dumnezeu… Iisus Hristos, “întru care sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Coloseni, 2, 3) este “chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Coloseni, 1, 15) în care ni se descoperă cunoaşterea de viaţă dătătoare a Tatălui. Cuvântul “chip” spune ceva esenţial despre Hristos: relaţia Sa cu Tatăl.

În istoria şi calea ei, Biserica a păstrat cu tărie acest adevăr în care recunoştea egalitatea de natură între Tatăl şi Fiul. Sfântul Chiril al Alexandriei († 444) spune că prin această identitate de natură, Tatăl este întreg în Fiul şi Fiul este desăvârşit întru toate “pentru că El are în Sine pe Tatăl cel desăvârşit şi pentru că El este chipul Tatălui”.

Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) Hristos este “icoana vie a iubirii”. Pentru că Hristos, ca om, a împlinit porunca iubirii până chiar la iubirea vrăjmaşilor, firea Lui umană s-a făcut chip desăvârşit al iubirii de Dumnezeu. În Hristos, firea umană a primit forţa de a se asemăna cu Dumnezeu în iubire. În firea umană a lui Hristos “locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni, 2, 9).

Iubirea este chipul lui Dumnezeu: aceasta este inima, expresia centrală a întregii noastre cugetări referitoare la icoană. În iubire Dumnezeu se face văzut ochilor noştri, în ea putem să intrăm în legătură cu viaţa lui Dumnezeu spre a ajunge la deplina asemănare cu Dumnezeu: Nu există altă cale de ajuns la cunoaşterea slavei lui Dumnezeu decât chipul lui Hristos: „Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: „Strălucească, din întuneric, lumina” – El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (II Corinteni, 4, 6).

Sfântul Apostol Pavel scrie că Hristos “…este chipul Dumnezeului celui nevăzut…” (Coloseni, 1, 15). Mântuitorul Însuşi îi spune lui Filip: “Cel care M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan, 14, 9). În Fiul ni se face cunoscut Tatăl, căci “pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan, 1, 18).

Aşadar, Fiul este chipul Tatălui. Dar ce legătură există între aceste cuvinte evanghelice şi chipul lui Hristos, icoana lui Hristos? Cum s-a realizat trecerea de la contemplarea firii umane a lui Hristos la fundamentarea înfăţişării lui Hristos în pictură. Căci, chiar dacă faţa lui Hristos este “…chipul Dumnezeului celui nevăzut…” (Coloseni, 1, 15), dacă pe faţa Lui străluceşte slava lui Dumnezeu (II Corinteni, 4, 6), se pune întrebarea dacă arta omenească poate să reprezinte această faţă? Se cade şi poate fi reprezentat Hristos în icoană?

Aceste întrebări au născut disputa pentru icoane, când s-a pus nu numai problema utilităţii, ci înainte de toate, a posibilităţii reprezentării lui Hristos în icoane. La aceste întrebări Biserica a dat răspuns în perioada iconoclasmului (lupta pentru icoane din secolele VIII-IX (726-843)), când iconoclaştii argumentau că nimeni nu poate să picteze un chip al lui Hristos pentru că aceasta înseamnă a voi să circumscrii şi să limitezi dumnezeirea lui Hristos. La aceasta apărătorii icoanelor (între Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului (715-730), primul teolog care a apărat icoanele şi “Triumful Ortodoxiei” (11 martie 843) se află 12 decenii de intensivă activitate literară şi apologetică, la care au participat cei mai capabili bărbaţi ai Bisericii) replicau spunând, că dacă “Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (Ioan, 1, 14), de atunci Cuvântul S-a lăsat să fie “circumscris”, să fie atins; prin urmare, Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu poate fi reprezentat în icoană, adică e posibil de a-L reprezenta pe Dumnezeu în cadrul artei omeneşti.

Cel care leapădă icoanele leapădă Întruparea Cuvântului – aceasta este convingerea tuturor închinătorilor la icoane. De exemplu Sfântul Teodor Studitul a exprimat aceeaşi convingere, “că cel care respinge icoana, respinge în cele din urmă şi taina Întrupării Cuvântului”. Întruparea Cuvântului celui veşnic al lui Dumnezeu a arătat şi a explicat în ce măsură Fiul, asumând întreaga fire a omului, a rămas şi chip desăvârşit al Tatălui. Deci un chip omenesc poate fi chip al Dumnezeului celui desăvârşit.

Dezbaterile hristologice au durat secole de-a rândul. În tot acest timp, Biserica n-a încetat niciodată să mărturisească taina lui Hristos care s-a descoperit în sfântul chip al lui Hristos, pecetluit în acelaşi timp de Duhul Sfânt. La Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) Biserica a mărturisit pe Hristos ca chipul consubstanţial Tatălui; la Sinodul III Ecumenic din Efes (431) – ca pe Cuvântul neschimbat făcut om; la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon (451) – ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat; la Sinodul V Ecumenic de la Constantinopol (553) – ca pe unul din Sfânta Treime care a suferit pentru neamul omenesc; la Sinodul VI Ecumenic de la Constantinopol (681) – drept Cuvântul lui Dumnezeu ale cărui lucrare şi voinţă omeneşti au stat până la moarte în armonie desăvârşită cu voia lui Dumnezeu. Şi la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787) Biserica a mărturisit şi a apărat cinstirea chipurilor zugrăvite ale lui Hristos şi a Maicii Sale, a cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, ale sfinţilor şi ale îngerilor. Sinodul VII Ecumenic ne-a lăsat textul mărturisirii de credinţă care a fost votat la 13 octombrie 787, cu semnăturile a 310 episcopi prezenţi. Deşi acest document nu conţine discuţii teologice amănunţite (un Sinod nu este academie teologică, menirea lui este aceea de a mărturisi şi a prezenta credinţa; teologilor le revine sarcina de a interpreta această mărturisire şi a o susţine cu argumente), importanţa lui merge dincolo de discuţiile lipsite de importanţă care îl precedaseră în timpul Sinodului; cu toate acestea, este vorba de cea mai festivă şi cea mai cuprinzătoare clarificare privitoare la problema icoanelor pe care a dat-o vreodată un Sinod. În cele ce urmează voi reda cele mai importante fragmente ale acestei hotărâri sinodale:

„…Noi definim cu toată grija şi precizia că semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, ca şi sfintele şi preacinstitele icoane care sunt confecţionate din culori, din pietre de mozaic sau dintr-alt material corespunzător, icoanele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ale Sfintei Fecioare şi Maici a Domnului, ale îngerilor şi ale sfinţilor trebuie să fie aşezate în biserici, în paraclise, pe veşmintele liturgice, pe pereţi şi pe plăci, în case şi pe drumuri, spre slava lui Dumnezeu. Căci, cu cât privim mai des pe cei reprezentaţi în icoane, cu atât ne vom aduce aminte mai mult de model prin vederea chipului său; şi noi le iubim şi le sărutăm şi le cinstim, desigur nu cu acea adorare care, după credinţa noastră, se cuvine numai firii dumnezeieşti, ci aşa precum sunt cinstite cinstita şi de viaţă făcătoare Cruce, Sfânta Evanghelie şi celelalte lucruri sfinte; de acea, după evlaviosul obicei cel vechi, le sunt aduse spre cinstire tămâie şi lumini. “Căci cinstea care este arătată chipului se înalţă la model (prototip). Aşadar, cel care cinsteşte icoana, în ea cinsteşte persoana celui reprezentat în ea”.

Deci primul argument este întărit prin precizarea că icoanele nu ar avea alt scop decât cel care îl are şi Sfânta Evanghelie: acela de a vesti Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu care ne-a mântuit Cuvântul şi imaginea se susţin reciproc, precum la om se completează văzul cu auzul. Prin Întrupare Cuvântul cel veşnic S-a făcut auzit cuvântul omenesc, dar S-a arătat şi în chipul omului. Ceea ce Evanghelia vesteşte prin cuvânt, icoana spune prin imagine. Pictura ca atare poate fi numită artă a cuvântului reprezentat. În biserică cuvântul se citeşte şi se cântă. În manuscrisele vechi cuvântul era înfrumuseţat cu diverse ozoare. Legătura dintre cuvânt şi imagine a fost una din cel mai strânse. Cuvântul vorbeşte despre cele nevăzute, iar imaginea ajută la întruparea celor nevăzute, mărturiseşte despre ele. Dar aceasta nu înseamnă că imaginea este un adaos al cuvântului. Primele cuvinte din Evanghelia după Ioan “La început era Cuvântul” erau citite în vechile traduceri slavone drept “Искони бе Слово”, adică nu pur şi simplu la început, ci “искони” – din veşnicie. Aceasta înseamnă că Cuvântul a existat veşnic.

Legătura dintre cuvânt şi chip este temelia, canonul artei bisericeşti. Fără îndoială există asemănări între cultul zeilor şi cultul creştin al icoanelor. Deosebirea constă în subiectul care corespunde acestui cult. Evanghelia şi icoana au ca subiect pe Hristos. Cultul icoanelor nu poate fi idolatrie dacă se face potrivit sensului său. El conduce inimile acelora care se roagă în faţa icoanelor la adorarea prin iubire a Celui pe care-L reprezintă icoana. Sinodul citează aici un cuvânt al sfântului Vasile cel Mare, care a fost mereu reluat ca să arate sensul cinstirii icoanelor: “Cinstea care este arătată chipului se înalţă la model (prototip)”. Aceeaşi cinste care este arătată împăratului şi chipului său serveşte drept comparaţie pentru a explica egalitatea de natură între Tatăl şi Fiul. Pe această bază, se formulează cea mai importantă propoziţie a hotărârii sinodale: “…Cel care cinsteşte icoana, în ea cinsteşte persoana celui reprezentat în ea”. În icoană se cinsteşte persoana celui reprezentat. Icoana este întotdeauna chipul unei persoane. Sfântul Teodor Studitul (759-826) remarcă faptul că “Icoana cuiva nu reprezintă firea, ci persoana aceluia”.

Sfântul Teodor Studitul respinge orice sacralizare a materiei care ar ridica icoana la nivelul vreunei Sfinte Taine a Bisericii. În Sfintele Taine materia însăşi primeşte o putere tămăduitoare şi sfinţitoare. Pâinea euharistică şi vinul euharistic sunt într-adevăr Trupul şi Sângele lui Hristos, nu sunt chipul Acestuia. Apa Botezului primeşte putere sfinţitoare prin Sfântul Duh. Dimpotrivă, lemnul icoanei nu devine în acelaşi mod mijloc al harului. Desigur, şi icoana sfinţeşte, dar nu în felul în care face aceasta o Sfântă Taină, ci prin relaţia pe care o face posibilă cu persoana reprezentată. De aici şi importanţa denumirii corecte a icoanei. Numele celui reprezentat trebuie să fie scris totdeauna pe icoană. Numele de pe icoană are scopul de a mijloci o relaţie personală cu cel al cărui nume se află pe icoană. Scrierea numelui pe icoană, după o anumită concepţie din acea vreme, reprezintă sfinţirea propriu-zisă a icoanei. Prin aceasta Sfântul Teodor Studitul cere ca pe icoană să nu se scrie “chipul lui Hristos”, ci “Hristos”, pentru că în icoană vedem de fapt pe Hristos, persoana Sa. Şi aceasta fiindcă între icoană şi persoana lui Hristos există o relaţie de asemănare, chiar şi atunci când asemănarea este foarte slabă din cauza lipsei de îndemânare a iconografului.

În hotărârea Sinodului VII Ecumenic arta icoanelor este desemnată ca una aparţinând tradiţiei Bisericii. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a schimbat nu numai modul de cunoaştere a lui Dumnezeu, ea a schimbat deopotrivă şi modul în care omul priveşte lumea, pe el însuşi, faptele sale în această lume. Putem spune că chiar şi activitatea artiştilor a fost cuprinsă de puterea de atracţie a acestei taine. Arta veche bisericească trăieşte dintr-o meditare asupra tainei Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta e un dar dumnezeiesc şi la naşterea chipului întotdeauna se păstrează o taină. A pătrunde această taină prin analiză raţională e imposibil. Mai mult decât atât, e important de a reţine că chipul, forma nu trebuie inventate, nu există lucruri fără chip, Dumnezeu a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Frumoase cuvinte în această privinţă au fost spuse de către poetul rus A.S. Puşkin: “Şi eu în cele din urmă am ajuns la acea concluzie, că omul l-a găsit pe Dumnezeu anume de aceea, că El există. Nu poate fi găsit ceea ce nu există, chiar şi în chipurile plastice – aceasta mi-a insuflat arta… Forma nu trebuie născocită: ea trebuie luată din ceea ce există”.

În Occident de la epoca Renaşterii încoace se observă o înstrăinare crescândă dintre Biserică şi artă. Pictorul italian a inventat în iconografie personaje, a considerat că e posibil de a introduce scene personale. Iconograful ortodox faţă de cuvânt întotdeauna s-a atârnat cu precauţie. El niciodată nu s-a hotărât să schimbe ceva, pentru el cuvântul era chipul adevărului. În creaţia sa pictorul trebuie să mărturisească despre adevăr, despre evenimentele istoriei, despre oameni şi natură. Această mărturisire este un „document”, care conţine şi amprenta personalităţii pictorului. În cele din urmă ea se apreciază prin faptul în ce măsură autorul cunoaşte sensul vieţii – credinţa în Dumnezeu sau apostazia şi îndepărtarea de Dumnezeu. Acest lucru iese în evidenţă faţă de tema morţii – una din veşnicile teme ale artei. Moartea aduce distrugerea, descompunerea trupului. În arta bisericească chipul morţii unui drept a fost ridicat la înălţimea duhovnicească. În acest chip este exprimată frumuseţea deosebită a trupului schimbat. Prin aceasta se explică armonia compoziţiilor vechilor epitafe cusute şi a icoanelor, care reprezentau deplângerea Domnului Iisus Hristos. De exemplu în icoana ortodoxă „Punerea în Mormânt” este redată imaginea autentică şi documentală a trupului Domnului învelit în giulgiu şi aşezat în raclă. Aceasta corespunde adevărului istoric, obiceiurilor vechilor iudei. Dar în acelaşi timp în această icoană, cât şi în altele de acest fel – nu vedem nici un element ce ar vorbi despre grozăvia morţii.

Un alt chip al Mântuitorului coborât de pe cruce şi aşezat în raclă este reprezentat în tablourile lui Hans Golibein Secund, Leonardo da Vinci, A. Diurer, A. Pizzanello, M. Griunevald, I. Bosh ș. a. – „Hristos în Mormânt”. F. Dostoievski scria că „de la aceste tablouri credinţa poate fi pierdută, după o asemenea moarte nu mai este Înviere şi viaţă”. Iată straşnica concluzie, la care a ajuns arta Occidentului deja la începutul secolului al XVI-lea.

Raportul dintre Biserică şi artă n-a fost niciodată atât de tensionat sau, mai rău, atât de inexistent ca astăzi. În arta contemporană icoana, adică chipul lui Hristos, a început a fi complet neglijat, chiar dacă punctul de pornire este că orice icoană ar trebui să fie în primul rând o operă de artă, una deosebită din punct de vedere artistic şi preţioasă. În prezent se dezvoltă o nouă capacitate de a vedea şi a auzi, o nouă sensibilizare pentru ceea ce tainic, mistic. Chipul omului n-a fost în nici un secol atât de denaturat, atât de dispreţuit ca în secolul nostru.

Biserica care, în cultul Ei, în viaţa Ei, trăieşte din evlavia profundă pentru ceea ce este tainic, îşi va găsi spaţiul vital numai o artă care nu este împinsă şi obsedată de la spate de mania succesului şi a intereselor… Adevărata artă a icoanei s-a născut din oameni nu numai fiind mari maeştri în artă, dar în primul rând din rugători şi postitori, mărturisitori neabătuţi din calea credinţei, care pictau chipul lui Dumnezeu cu rugăciunea în inimă şi în minte, trăiau o viaţă curată, corespunzătoare acestei înalte chemări – de a reprezenta sfinţenia şi taina Luminii.

Astăzi mulţi artişti se avântă să picteze icoane şi biserici, considerând că au studiile necesare în domeniu, dar prea puţini sunt cei care se apropie de aceasta cu credinţă în suflet. Rezultatul e evident: vechea şi sfânta artă a icoanei, frumuseţea curată şi sinceră care se oglindeşte pe chipurile pictate de marii iconari şi sfinţi din istoria Bisericii Ortodoxe n-a fost întrecută şi nu poate fi reînsufleţită de nici un artist modern, cu toată sensibilitatea şi măiestria lui. Şi cauza nu trebuie căutată în tehnica nemodernizată care, chipurile, se străduie să copie pictura, arta veche, ci în atârnarea indiferentă faţă de conţinutul duhovnicesc al subiectului. Nu e de ajuns de a fi absolvent al Universităţii de Arte pentru a îndrăzni de a reprezenta sfintele feţe, pe lângă darul de a picta mai este nevoie de credinţă, rugăciune, nevoinţă – viaţă trăită în Hristos.

O dovadă, făcută într-un mod cu totul deosebit şi surprinzător, este şi chipul care a ieşit în evidenţă la cumpăna acestui veac şi care, în mijlocul epocii noastre, inundată de imagine şi totuşi săracă din punct de vedere şi religios şi artistic, ne arată cu o precizie nebănuită faţa desfigurată, lovită, dar senină a Mântuitorului Hristos Cel răstignit. Atunci când, în anul 1898, Secundo Pia fotografia pentru prima dată giulgiul de la Torino, în lumea ştiinţifică abia mai credea cineva în autenticitatea acestei relicve. Când Pia a developat plăcile sale fotografice, el a fost primul om care a văzut că pe negativul filmului său a apărut chipul inimitabil şi tainic; când s-a făcut copierea pe hârtia fotografică a acestui negativ, cu ea s-a făcut vizibil chipul de pe giulgiu. Cercetările mereu tot mai exacte care s-au făcut de atunci încoace (dintre care cele mai fundamentale în 1978) nu au dezlegat enigma giulgiului. Ele au interzis însă pentru totdeauna să se mai spună că imaginea de pe giulgiu ar fi un fals. Nici un singur indiciu nu exclude ideea că omul de pe giulgiu este Iisus Hristos, dimpotrivă, multe indicii sunt în favoarea acestui lucru; nimeni n-a putut să lămurească până acum cum s-a produs chipul de pe giulgiu. El ar pute fi un semn pentru vremea noastră: acest chip ne-a fost dat chiar în zilele noastre, chipul Celui răstignit, care în moarte face să fie înălţată slava Sa, avem un semn că în El viaţa a biruit moartea, că Cel înviat a voit să ne lase pe pământ urma biruinţei Sale asupra morţii, amprenta chipului Său, chipul Dumnezeului făcut om.

După aceste lungi secole tulburate de grele lupte în jurul adevăratei mărturisiri a lui Hristos, privirea se opreşte şi se fixează pe un chip tăcut şi senin: icoana lui Hristos. După Schimbarea la Faţă, când cei trei apostoli, cuprinşi de frică şi căzuţi la pământ, au ridicat ochii, “nu au mai văzut pe nimeni decât pe Iisus” (Marcu, 9, 8). Pe Cel pe care L-au văzut timp de o clipă cuprins de o lumină strălucitoare, înconjurat de martori, el Îl văd singur, pe Iisus din Nazaret, Cel care în curând va fi răstignit pe cruce. Astfel, contemplând slava dumnezeiască a lui Hristos, identitatea Sa de natură cu Dumnezeu-Tatăl, Bisericii nu i-a mai rămas decât să mărturisească că Iisus Hristos “iarăşi va să vie cu slavă”, iar icoana – chipul Său – ne ajută să-L aşteptăm cu răbdare şi cu dragoste: “…Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte, 1, 11).

Privirile ucenicilor urmăreau pe Cel care fusese înălţat din mijlocul lor. Prin făgăduința că El va reveni precum ei L-au văzut înălţându-Se, constituie responsabilitatea şi misiunea încredinţată ucenicilor Săi care rămâneau pe pământ, adică Bisericii – de a păstra trează şi cu sfinţenie memoria feţei Sale. Icoana este o expresie a acestei amintiri vii: ea nu aduce aminte numai de un om aparţinând trecutului îndepărtat, ci de Cel care a fost preamărit ca om prin Patimă şi Cruce, care acum trăieşte şi a cărui venire din nou ne-a fost făgăduită. Icoana este o piesă de legătură între Prima şi a Doua venire a Mântuitorului. Icoana nu păstrează numai amintirea vie a întrupării Cuvântului, ci ea aduce aminte de reîntoarcerea Domnului. De aceea în Biserica Ortodoxă icoana lui Hristos este un element indispensabil al mărturisirii creştine, un “rezumat” al mărturisirii credinţei adevărate. Icoana lui Hristos ne arată că ne putem apropia fără teamă de Mântuitorul, de Dumnezeu. Prin contemplarea icoanei Mântuitorului Iisus Hristos vom fi pătrunşi de taina curăţitoare şi sfinţitoare a Întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Protodiacon Ioan MUNTEANU

Sursa: http://csf.md/