Cine crede că păcălind pe altul se ajută pe sine, se înşală

Stăpânul unui castel a vrut odată să verifice cinstea supuşilor săi. Aşa că dădu o mare petrecere la care îi pofti pe toţi locuitorii satului aflat pe domeniul său. Cu toate că pivniţele nobilului aveau vin din belşug, acesta tot nu ar fi ajuns să potolească setea nemăsurată pe care o avea mulţimea de invitaţi. De aceea, stăpânul castelului le ceru următorul lucru locuitorilor satului:

Vom pune în mijlocul curţii unde se va ţine ospăţul un butoi încăpător. Fiecare, aducând atât vin cât îşi poate permite, să-l verse în acel butoi. Toţi vor putea astfel să bea pe săturate şi lumea va fi mulţumită.

Oamenii au început să se îndrepte spre castel fiecare în mână cu câte un vas plin. Între ei, era şi un sătean cu un urcior cu apă care gândea în sinea lui: Puţină apă într-un butoi va trece nebăgată în seamă… Nimeni nu-şi va da seama de înşelăciunea mea. Ajungând la petrecere, vărsă ce adusese cu urciorul în butoiul cel mare şi apoi se aşeză la masă. Când sosi şi ultimul om care turnă şi el în butoi ceea ce luase de acasă, tot conţinutul strâns a fost împărţit în mod egal tuturor mesenilor.

Dar, stupoare! Toţi nu primiră decât apă chioară în locul vinului mult-aşteptat. Dacă avem de ce să fim nemulţumiţi de lumea în care trăim, este pentru că mulţi dintre noi adesea trişăm. Şi spunem: Hai, că doar n-o fi foc! Nu o să moară nimeni din asta. Dar nu este aşa. Cine crede că păcălind pe altul se ajută pe sine, se înşală. Mai devreme sau mai târziu paguba făcută aproapelui său îl va atinge şi pe el.

După o povestire din volumul Istorioare pentru suflet, Bruno Ferrero, Editura Galaxia Gutenberg, 2007