Colindele: moştenire spirituală a poporului nostru

Din ajunul Crăciunului pânăla Bobotează se întinde datina colindatului, prin care se păstrează din neam în neam „floarea neuitării” şi „candela adevărului” – Naşterea lui Iisus Hristos. Colindele sunt cântecele de leagăn aduse Pruncului Iisus de poporul nostru.

Datina colindatului de  Crăciun este adânc înrădăcinată în tradiţia popoarelor din întreaga Europă. Putem spune că această datină nu are patrie, ea este universală.

De aproape douăzeci de veacuri simfonia divină a cetelor îngereşti ce au vestit Naşterea Domnului, însoţită de cântarea păstorilor, se reactualizează în fiecare an de către colindătorii de toate vârstele, care în liniştea nopţii din ajunul Crăciunului merg din casă în casă, vestind Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Datina colindatului se prezintă sub cele mai diferite forme la unul şi acelaşi popor, istorisirea evenimentelor de la Naşterea Domnului fiind miezul  acestor colinde.

În acest sens Naşterea Mântuitorului, prezisă de profeţii Vechiului Testament, se înfiripă în versuri simple, dar cu profunde semnificaţii dogmatice: Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci, S-a întrupat „la plinirea vremii” şi S-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, iar prin întrupare firea dumnezeiască s-a unit cu cea omenească în Persoana lui Iisus Hristos. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu devine Fiu al Omului, ca omul să se reîntoarcă la măreţia de fiu al lui Dumnezeu.

Strămoşii noştri, statorniciţi de veacuri la confluenţa dintre lumea greacă şi romană, şi-au format pe această „gură de rai” o spiritualitate cu totul aparte care le este specifică.. Aceste obiceiuri sunt prilejuri frumoase ce penetrează sufletele şi înnobilează inima. De timpuriu, poporul nostru şi-a creat o formă proprie de a înţelege şi trăi marile evenimente din viaţa creştină.. Modul cel mai original de cinstire a Naşterii Domnului la noi este istorisirea evenimentului prin colinde.

Colindatul înseamnă a merge din loc în loc, a căuta ceva, a cutreiera, iar colindătorii sunt acei oameni care se transformă în crainici ai bucuriei venirii lui Hristos în lume, ai împreunării noastre cu Dumnezeu. Colinda nu-i altceva decât o Evanghelie populară, o Biblie nescrisă a Naşterii Domnului. Readucerea Naşterii Domnului în fiecare an ne arată că sărbătoarea Crăciunului nu mai este o sărbătoare abstractă, ci este prezenţa permanentă a lui Hristos între noi:

„Astăzi S-a născut Hristos,

Mesia în chip luminos.

Lăudaţi şi cântaţi

Şi vă bucuraţi”

Şi pentru că astăzi toate se bucură de permanenţa mesianică, înseamnă că de aceeaşi reînsufleţire se bucură şi natura la Naşterea Domnului. „Florile de măr”, „florile dalbe”, „flori dintre flori ” se reînnoiesc în fiecare an în mersul colindelor, căci şi ele au aşteptat pe Răscumpărătorul lor. În armonia ce se stabileşte între cer şi pământ, cântarea îngerilor ce vestesc pacea divină se răsfrânge în colind ca o revărsare de har ce inundă tot universul:

„Pace pe pământ,

Pace sus în cer,

Hai lerui ler”

Şi atunci când „hotarele păcii” pun stăpânire pe oameni, într-un cadru de bucurie, de reînnoire sufletească şi dragoste adevărată, Dumnezeu trimite în lume bunătăţile Sale, semnificate prin darurile magilor – aur, smirnă şi tămâie. Sunt daruri ce nu se sfârşesc niciodată, sunt darurile nepreţuite, ce dăinuiesc peste vreme şi nu ruginesc niciodată.

Colindele sunt tot atât de vechi ca şi neamul. Sub acest aspect ele sunt „punctele de legătură” între generaţii. Colindele sugerează o depănare a vieţii până la vârsta de început a existenţei noastre. Secol de secol acest uriaş tezaur a crescut, s-a îmbogăţit pe măsura dezvoltării neamului care l-a ctitorit şi apoi l-a străjuit cu pieptul, ca pe o vistierie a sufletului şi a cugetului său. Pentru aceasta le preţuim şi le vom preţui, căci tot ceea ce am moştenit de la strămoşi este sfânt şi înălţător.

Material publicat în ziarul Altarul Credinţei