Cred că nu mă mai iartă Dumnezeu…

Într-o zi a venit la el un om plângând, să se mărturisească.

– De ce plângi, fiule? l-a întrebat mitropolitul. Ce păcate ai făcut?

– Înalt Preasfinţite, am slujit ca preot, fără să fiu preot. Am botezat, am spovedit, am îngropat, am slujit Sfânta Liturghie, am împărtăşit oameni. Am făcut cel mai greu păcat! Eu cred că nu mă mai iartă Dumnezeu şi mi-am pierdut sufletul.

După ce l-a spovedit mitropolitul, s-a gândit puţin, apoi i-a spus:

– Pregăteşte-te şi vino Duminică să te hirotonesc diacon şi preot.

Aşa a judecat bunul păstor ca să mântuiască un suflet de la moarte şi să nu smintească poporul cel binecredincios.

Acest venerabil mitropolit era foarte sărac şi modest îmbrăcat, că nu-i ajungeau banii pentru haine. Văzând unii din miniştri că poartă rasă veche, i-au trimis în loc de salariu, un rând de haine noi, călugăreşti. Dar mitropolitul Iosif, iubind sărăcia lui Hristos, a vândut hainele şi a împărţit banii la săraci.

Odată, mitropolitul mergea la sinod. În tren l-a întâlnit un preot oarecare şi, văzându-l simplu îmbrăcat, l-a întrebat:

– Unde mergi, părinte?

– Mă duc şi eu încolo, devale!

Aproape de coborâre, mitropolitul şi-a luat rasa, potcapul, engolpionul şi cârja şi se apropia de ieşire. Când a observat preotul că este arhiereu şi că i-au ieşit alţi episcopi în întâmpinare, ruşinându-se, îndată s-a făcut nevăzut.

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 481 – 482