Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Cugetări la Duminica a patra din Postul Mare

De fiecare dată când auzim sau citim Evanghelia, e necesar să înțelegem că nu-i o simpla amintire a unor evenimente ce nu ne privesc, ci este cuvântul lui Dumnezeu adresat mie celui ce citesc. El sta in fața mea și-mi vorbește.

Și atunci când Dumnezeu ne „poruncește” ceva, nu o face din simpla dorință de a ordona, ci pentru că iertarea, înfrânarea, dragostea, Îl caracterizează. Astfel vrea să fim și noi, ca unii ce suntem zidiți după chipul slavei Lui. Iar atunci când postim, ne rugam, ne înfrânăm sau căutăm pacea, nu îndeplinim doar un ordin sau facem o favoare lui Dumnezeu, ci ne ducem cu mintea dincolo de acestea și ne întrebăm: Care-i rostul și scopul final al acestora?

Îndrăznesc să zic: De cele mai multe ori ne dăm cu părerea că noi postim, noi ne rugăm, noi iubim si noi ne nevoim. Însă nu înțelegem că acestea toate le face însăși Hristos în noi. EL postește în noi (ferească Dumnezeu să postim fără Hristos), EL iubește și se roagă în noi cu suspinuri negrăite… (Romani 8. 26)

Pentru noi icoana nu-i doar o simplă imagine sau talisman care, purtându-l, ne aduce noroc, ci e o fereastră a veșniciei. Și dacă nu ne concentrăm vederea duhovnicească pentru a vedea cele dincolo de imagine, riscăm să vedem doar materia din care-i confecționată. Deasemenea și postul nu-i o simplă perioadă când Dumnezeu ne „terorizează” cu nemâncarea, ci una când ne antrenăm curajul, libertatea și voința ca să înțelegem mai bine scopul vieții noastre. Până la urmă, cred, mesajul „poruncilor” ni se descoperă mai bine în cuvintele psalmului: Eu am zis Dumnezei sunteți toți și fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca niște oameni muriți … ( Psalm 81. 6-7)

În fragmentul de astăzi al Evangheliei ni s-a amintit despre un tată care, având un fiu bolnav, s-a apropiat de Hristos și-L ruga să-l vindece. S-a apropiat ca de un simplu taumaturg, cu o oarecare doză de îndoială, pentru că fusese înainte de asta la ucenici, iar aceștia nu l-au putut ajuta. — Toate sunt cu putință celui ce crede, ‒ i-a spus Hristos. Atunci bărbatul, făcând efort duhovnicesc și mărturisindu-și credința a văzut cu ochii sufletului nu un simplu om, ci pe Cel ce poate să mântuiască de puținătatea sufletului și de vifor. (Psalm 54.)

Amintiți-vă de Luca și Cleopa care mergeau spre Emaus și, alăturându-li-se un călător, n-au cunoscut cine era Străinul… Și tânguindu-se mult, spuneau: Oare, nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale și ne tâlcuia Scripturile? (Luca 24. 32)

Însă dacă am avea impresia că momentul principal este săvârșirea minunii, cred că n-am fi corecți. Nu acestea ne fac pe noi să-L urmăm pe Hristos. După eveniment și după ce i-a mustrat pe ucenici pentru necredință, Domnul le descoperă că Fiul Omului Se va da în mâinile oamenilor și-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe. (Marcu 9.31-32) Prin acestea și nouă ne arată încă o dată carui Dumnezeu ne închinăm…

Dea Domnul, ca atunci când auzim cuvântul sau ne împărtășim cu Sfintele Taine să-L vedem pe Hristos ca Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat și să-I zicem: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!

Arhim. Augustin (Zaboroșciuc)

blog: http://arhimaugustin.info/