„Cred, Doamne, cred…” A văzut Sfântul Potir umplăndu-se cu bucăţi de Trup şi Sânge şi tremurând tot, a continuat Sfânta Liturghie

Înainte cu mulţi ani, m-a vizitat un preot din eparhie, cu o vechime de 30 de ani în preoţie, care legându-mă prin Taina Spovedaniei să nu-i descopăr numele, doar după moarte, mi-a zis următoarele: în toţi aceşti ani de preoţie ai vieţii mele n-am simţit nimic din ceea ce am citit în Pateric, în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, adică schimbări duhovniceşti, vederea luminii necreate, mângâiere şi desfătare duhovnicească, revelaţii personale şi altele.

Astfel m-a cuprins îndoiala şi necredinţa chiar cu privire la Trupul şi Sângele lui Hristos. Nu cumva este vorba doar de tip şi simbol şi nu de o realitate vie? Se pare că lenea sufletului şi a trupului meu m-a lovit de moarte. De ce mi-au apărut îndoiala şi necredinţa?

Răspunsul meu a fost că Dumnezeu nu ni se descoperă, din motive doar de El ştiute. Suntem nevrednici de daruri de acest fel, sau din cauza mândriei şi a altor patimi, de care nu ne dăm seama, sau pentru că puterile noastre n-ar fi putut primi o asemenea descoperire mai presus de fire! Poate şi din alte raţiuni neştiute de noi. După trei luni m-a vizitat iar, foarte palid şi slab. Părea distrus.

Mi-a descoperit că la prima Liturghie după întâlnirea noastră, pe 8 mai, când se face pomenirea Sfântului Evanghelist Ioan, a trăit un fapt înspăimântător. Aşezând Sfântul Potir pe Sfânta Masă, după împărtăşirea credincioşilor, a luat mecanic şi plictisit cădelniţa ca să tămâieze Sfintele Daruri şi să rostească: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta”. Deodată, a deschis ochii mari şi s-a înspăimântat. A văzut Sfântul Potir umplăndu-se cu bucăţi de Trup şi Sângele scurgându-se afară pe Sfântul Antimis. În faţa acestei privelişti, a căzut în nesimţire.

Şi-a revenit în braţele paraclisierului, care anunţase salvarea, crezând că preotul a făcut infarct. Teama şi spaima lui erau legate de Sfântul Potir, de aceea l-a întrebat stăruitor pe paraclisier şi după ce acesta i-a confirmat că toate sunt în regulă, s-a ridicat chinuit zicând în şoaptă: „Cred, Doamne, cred…”, şi tremurând tot, a continuat Sfânta Liturghie. Spaima continua să-l stăpânească şi se întreba cum va face Apolisul. Transpira, asuda din nou, până când a încheiat, fără să se schimbe natura Sfintelor Daruri. Multe zile după aceea n-a putut să se liniştească. Şi-a pierdut somnul, pofta de mâncare şi de viaţă. Conştiinţa îl măcina pentru necredinţa şi îndoiala lui. Cum săvârşise atâţia ani această uriaşă Taină? Cum îndrăznise fără teamă să frângă Trupul lui Hristos? Cum se împărtăşise fără să simtă şi de fiecare dată nepregătit sufleteşte şi trupeşte?

Pentru aceasta era atât de nervos, egoist, plin de răutăţi, de patimi, cu mintea întunecată şi inima învârtoşată, cu simţurile duhovniceşti paralizate! Şi-a amintit de câte ori i-a căzut Sfânta împărtăşanie, fie din neatenţie, fie din nervozitate, şi plin de remuşcare m-a întrebat: „Oare mai este milă şi pentru mine”!? La o lună după această revelaţie cutremurătoare, preotul s-a prezentat la Mitropolie şi şi-a depus demisia. A declarat că nu va mai liturghisi, ci doar se va împărtăşi cu Sfintele Taine, mai rar şi cu multă grijă şi pregătire sufletească.