…Cu ce judecată veți judeca… (cu aceea veți fi judecați)

Să nu judecăm, caci toți suntem păcătoși!

„Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veti fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura” (Matei 7, 1-2)

Suntem deseori virulenți când vorbim despre cei „fără Dumnezeu”, despre cei care smintesc, despre cei ce au oarece neputințe ori trăiesc vizibil în patimi. Judecăm de multe ori fără să avem măcar sentimentul că facem un păcat, un lucru rău, neplăcut Bunului Dumnezeu.

Milă creștină, rugăciune și dragoste sinceră, nefățarnică ar trebui să avem față de toți cei ce sunt departe de adevărul lui Hristos sau trăiesc în păcate mari. Patima ar trebui să o vedem ca un handicap și încă unul foarte grav, pentru că nu e unul al trupului, ci al sufletului, iar pentru suflet nu poți da nimic în schimb, fiind mai de preț decât lumea întreagă. Așa cum față de cel fără o mână sau picior avem milă, compasiune, așa ar trebui să avem și față de cei cu handicapuri sufletești (patimi). Credeți că judecata noastră îi lipsește aproapelui căzut? Nu-i de ajuns că a căzut sub povara crucii sale, să îi mai adăugăm și noi? Doar dragostea vindecă, ea toate le crede, toate le rabdă, toate le nădăjduiește… Știm noi ce plan are Dumnezeu cu fiecare, știm noi pe cine vrea El să sfințească prin adânca pocaință? Nu o dată din păcătoși a făcut sfinți, întotdeauna a făcut așa…

Mă întreb uneori câți or fi judecat odinioară pe Maria din Magdala, pe Zaheu Vameșul din Ierihon, pe tâlharul de pe cruce, pe Saul cel devenit Pavel, pe Ciprian al Cartaginei sau pe Siluan Athonitul înainte de schimbarea vieții, de „venirea în fire”. Cu siguranță mulți; ei au rămas cu păcatul judecății, iar aceștia, drepți făcându-se înaintea lui Dumnezeu, au ajuns în Rai… Mai mult chiar, Sfântul Apostol Pavel se întreabă: Au nu știți că sfinții vor judeca lumea? (I Corinteni 6, 2).

Cine suntem noi de îndrăznim a judeca pe aproapele? Ar trebui să ne dorim să se îndrepte tot omul și să ajungă la cunoștința adevărului; sunt convins că în orice Saul este ascuns un Pavel. Scriptura spune că, de vom avea dragoste unii pentru alții, se va cunoaște că suntem ucenici ai Mântuitorului. Dragostea, spune Pavel, îndelung rabdă, nu gândește răul. Știm că Hristos îi așteaptă și-i iartă, așa cum tatăl a așteptat pe fiul risipitor și a tăiat vițelul cel gras și s-a bucurat că mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat[143]. Trebuie să dăm șansa de îndreptare oricui, însă după psihologia noastră de viață- tâlharul de-a dreapta Mântuitorului nu trebuia iertat: era păcătos și-și merita soarta; Zaheu Vameșul – mare ticalos: să „pactizeze” el cu păgânul și să ia pielea de pe bietul său frate întru credință! Dar s-au pocăit, s-au întors cu lacrimi către Domnul, iar El i-a iertat. Să spui că nu-i drept înseamnă a nu avea dragoste! Pe Dumnezeu îl numim în imnografie milosârd, adică „cel cu inima miloasă”, spune părintele Savatie – cunoscător de limbă slavă, de aceea, pentru a-L cunoaște mai bine pe Dumnezeu, ar trebui să fim și noi asemenea Lui: cu inima miloasă. Oare noi cei ce-l judecăm pe aproapele nu avem nevoie de inima Lui miloasă?

Oare noi suntem sfinți? Putem fi mai buni decât aproapele când cădem în păcatul judecății? D-apoi păcatul îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, așa că e nepotrivit a arăta cu degetul pe X spunând că nu știu ce patimă are… E posibil ca nouă să ne lipsească acea patimă, însă avem cu siguranță altele. E știut că Dumnezeu uneori, ca să ne smerească, slobozește asupra noastră tocmai lupta cu patimile ce le-am judecat noi la aproapele. Cine ar putea spune că cel mândru și plin de sine e mai aproape de Dumnezeu decât un desfrânat, spre exemplu, sau cel mânios mai aproape de Dumnezeu decât bețivul?

Nu numai că nu suntem sfinți noi, toți cei ce judecăm, pe drept ori pe nedrept, ci suntem chiar păcătoși și ne și place sa ne numim cu voce tare astfel: „Eu, păcătosul…”. „Cuvinte de smerenie deșartă” spuneau Părinții. „Eu, păcătosul …” trebuie să rostim permanent înaintea lui Dumnezeu, nu înaintea oamenilor. Și se cuvine să simțim asta, căci nu e om să fie viu și să nu greșească. Noi suntem „cei mai păcătoși” nu în raport cu alți oameni, ci în raport cu noi înșine, cu evoluția noastră duhovnicească, cu Sfântul ce putem fi… Dacă fiecare dintre noi ar înțelege cu adevărat că-i păcătos, și-ar vedea de treabă și nu ar mai judeca pe aproapele. Când vedem paiul din ochiul fratelui, noi sigur avem o bârnă în ochi[144]. Am învățat în timp că trebuie să-mi văd doar de păcatele mele și nu de ale altora, pentru că Unicul Judecător este Hristos, iar socoteala voi da doar pentru cele ce am săvârșit eu. Să ținem mintea noastra în iad, spunea marele Siluan, dar să nu deznădăjduim. Nu-i cuviincios a discuta vreodată despre „iadul pentru ceilalți”, ci doar de „iadul pentru mine”. Adaptând un binecunoscut proverb, putem spune că cine „sapă” iadul altuia (pentru altul) cade singur în el.

Să ne rugăm împreună cu Sfântul Efrem Sirul, lira Duhului Sfânt: „Doamne Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin!”

Sursa: laurentiudumitru.ro