Cum am ajuns să port fustă

Se pare ca acesta este un subiect important printre femeile ortodoxe, sunt multe intrebari si multe ispite…

Eram, chiar si dupa intoarcerea mea la Hristos la fel ca fetele din jurul meu, din punctul de vedere al imbracamintii. Desi aveam colege de facultate pe care le admiram pentru darzenia lor de marturisitoare: purtau fusta lunga si batic. Purtam pantalon pentru ca mi se parea mai comod, mai practic si nici nu vedeam nimic rau in a-l purta. Doar la biserica mergeam imbracata in fusta…

Dar cand eram la biserica ma simteam altfel, era ceva firesc, eram femeie si asa ma simteam. Nu ma mai puteam minti ca daca eu nu sunt instare sa port fusta acest lucru nu e necesar.

Apoi m-am hotarat ca macar in post sa nu mai port pantaloni. Iar la sfarsitul postului Craciunului cand am revenit la imbracamintea mea obisnuita m-am simtit…dezbarcata. Astfel ca acum numar pe degetele de la o mana de cate ori pe an ma imbrac in pantalon.

De ce o port?

– pentru ca asa ma simt imbracata, feminina

-pentru ca asa imi cinstesc sotul

-pentru ca nu pot trece pe langa un preot imbracata asa – adica parintele poarta reverenda si eu umblu in desuuri?!

-pentru ca este o marturisire ca sunt „a Domnului”

-si in primul rand, pentru ca nu as putea sta inaitea Crucii Domnului imbracata in pantaloni.

Nu va ganditi ca am ajuns acolo unde trebuie; mai am mult de lucrat…ca starea mea duhovniceasca sa ajunga la lungimea fustei.

sursa http://jurnaldemultumire.blogspot.ro/