Cum citim Psalmii de blestem?

Cu siguranţă Psaltirea este cea mai citită carte a Vechiului Testament, atât în cultul public, cât şi în evlavia particulară. Cum ar trebui însă să înţelegem pasajele îndreptate împotriva duşmanilor, care oferă adevărate „recitaluri” de blesteme? Nu ne exercităm imaginaţia într-o zonă periculoasă, îndepărtându-ne de morala evanghelică?

Într-adevăr, Psaltirea rămâne cea mai folosită carte biblică, nelipsită de la nicio slujbă. După rânduiala bisericească, în Postul Mare, cele douăzeci de catisme în care este împărţită Psaltirea sunt citite de două ori într-o săptămână, iar în ciclul obişnuit o dată, începând cu Vecernia de sâmbătă seara. În Noul Testament, din cele 312 texte vechi-testamentare citate, cele mai multe, 67, sunt din Psaltire (cf. Gleason L. Archer/ Gregory Chirichigno, Old Testament Quotations in the New Testament, Moody Press, Chicago, 1983).

Totuşi, nu este Psaltirea o carte în totală contradicţie cu morala iubirii aproapelui şi chiar a duşmanilor exprimată de Mântuitorul Hristos?

Psalm de blestem

În Psalmul 108, orantul I se adresează lui Dumnezeu referindu-se la vrăjmaşul său, care i-a făcut rău: „Diavolul să stea de-a dreapta lui./ Când se va judeca să iasă osândit, iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat./ Să fie zilele lui puţine şi dregătoria lui să o ia altul;/ Să ajungă copiii lui orfani şi femeia lui văduvă;/ Să fie strămutaţi copiii lui şi să cerşească; să fie scoşi din curţile caselor lor;/ Să smulgă cămătarul toată averea lui; să răpească străinii ostenelile lui;/ Să nu aibă sprijinitor şi nici orfanii lui miluitor;/ Să piară copiii lui şi într-un neam să se stingă numele lui;/ Să se pomenească fărădelegea părinţilor lui înaintea Domnului şi păcatul maicii lui să nu se şteargă;/ Să fie înaintea Domnului pururea şi să piară de pe pământ pomenirea lui” (vv. 5-14). Şi, ca o bomboană pe „coliva” respectivului, se adaugă v. 19: „Aceasta să fie răsplata celor ce mă clevetesc pe mine înaintea Domnului şi grăiesc rele împotriva sufletului meu”.

Cum putem ca şi creştini să citim aşa ceva? Cum putem să aplicăm îndemnul din Efeseni 5:19: „Vorbiţi între voi în psalmi”, dacă ne răsună încă în urechi texte ca cele din Psalmul 108?

Vrăjmaşul Iuda

Exegeza creştină l-a identificat pe vrăjmaşul din Psalmul 108 cu Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut pe Mântuitorul preoţilor şi cărturarilor. Primul care a făcut această identificare este Sf. Apostol Petru, în predica sa de la alegerea lui Matia: „Bărbaţi fraţi, trebuia să se împlinească Scriptura aceasta pe care Duhul Sfânt, prin gura lui David, a spus-o dinainte despre Iuda, care s-a făcut călăuză celor ce L-au prins pe Iisus” (Faptele Apostolilor 1:16). Această împlinire a profeţiei lui David trebuie deci să fie un text din Psaltire, iar în v. 20 nu întârzie să ofere chiar două pasaje: „Căci este scris în Cartea Psalmilor: „Facă-se casa lui pustie şi să nu aibă cine să locuiască în ea!” Şi „slujirea lui s-o ia altul””.

Primul citat este din Psalmul 68:29: „Facă-se curtea lor pustie şi în locaşurile lor să nu fie locuitori”. Se poate observa cum Sf. Ev. Luca ajustează pasajul vetero-testamentar, schimbând pluralul în singular, pentru a-l putea aplica nu unor vrăjmaşi, ci unuia singur, identificat cu Iuda (cf. Joseph A. Fitzmyer, The Acts of the Apostles. A New Translation with Introduction and Commentary, Doubleday, New York, 1998, AB 31, p. 225). Al doilea citat este din Psalmul 108:7, „dregătoria lui să o ia altul”. Cu privire însă la Psalmul 108, Biblia sinodală nu traduce consecvent: în Vechiul Testament redă ebraicul pequdda şi grecescul episcope prin „dregătorie”, dar în Noul Testament îl redă prin „slujire”. Biblia lui Carol din 1914 este mult mai consecventă, preferând să redea efectiv prin „episcopie” în ambele cazuri!

Pe aceeaşi linie exegetică se înscrie şi Origen: „ş…ţ să luăm întreg Psalmul 108, care se referă exact la trădarea lui Iuda şi care începe aşa: „Dumnezeule, lauda mea n-o ţinea sub tăcere, că gura păcătosului şi gura vicleanului asupra mea s-au deschis”. Se prooroceşte aşadar că Iuda s-a depărtat din rândul apostolilor şi în locul lui a fost ales altul, căci acest lucru îl arată aceste cuvinte: „Şi dregătoria lui să o ia altul”” (Contra lui Celsus 2:11, în: Scrieri alese. Partea a patra, trad. T. Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, PSB 9, p. 109).

Fer. Augustin comentează Psalmul 108 spunând că este vorba de Iuda Iscarioteanul: „Trebuie să avem grijă să nu cerem de la El (Dumnezeu) ceea ce nu se cuvine să cerem. ş…ţ De aceea, dacă de la Dumnezeu Tatăl, Care este în ceruri, îţi doreşti moartea vrăjmaşilor tăi, ce folos vei avea? Oare nu ai auzit sau nu ai citit în Psalmul în care este prevestit sfârşitul condamnabil al trădătorului Iuda, cum spune despre el profeţia: „rugăciunea lui să se prefacă în păcat”. Dacă, deci, te ridici şi te rogi pentru rău asupra vrăjmaşilor tăi, rugăciunea ta se preface în păcat” (Cuvântarea 6:2, Despre rugăciunea domnească din Evanghelia după Matei 6:9 etc., pentru catehumenii competentes, cf. NPNF 1:06, p. 275). În comentariul său la Psalmi, Fericitul Augustin arată că Psalmul 108 vorbeşte despre trădătorul Iuda „conform scripturii din Faptele Apostolilor”. Satan îi stă de-a dreapta, pentru că „cel care refuză să I se supună lui Hristos merită aceasta, anume să-l aibă pe diavol pus peste el, adică să fie supus diavolului”. Augustin se întreabă cu ce ocazie Iuda s-a rugat, iar rugăciunea lui s-a prefăcut în păcat. „Cred că înainte să-L trădeze pe Domnul, în timp ce se gândea cum să o facă; pentru că nu se mai putea ruga prin Hristos”. Cu privire la „să fie zilele lui puţine”, Fericitul Augustin consideră că aceasta se referă la zilele de apostolat, pentru că „încă înainte de Patima Domnului, au fost curmate de păcatul lui şi de moarte”. Evident că prin moartea lui Iuda, femeia şi copiii săi devin „lipsiţi de ajutor”. La v. 13, cel despre pomenirea păcatelor părinţilor, Fericitul Augustin se întreabă: „Trebuie oare înţeles că până şi păcatele părinţilor săi vin asupra lui? Pentru că acestea nu vin asupra celui care s-a schimbat în Hristos şi a încetat să mai fie fiul celor nelegiuiţi, ne mai imitând comportamentul acelora”. Se sugerează astfel că Iuda a imitat păcatul părinţilor săi de a-L urî pe Dumnezeu şi astfel păcatul strămoşesc nu i-a fost şters (Expuneri la cartea Psalmilor, 109 cf. NPNF 1:08, p. 538).

Aş spune că o asemenea interpretare este tipologică. Practic prin tipologie se creează o relaţie de asemănare între tip şi antitip, între evenimentul sau persoana vetero-testamentară şi omologul său nou-testamentar: de exemplu, pesah-ul ebraic preînchipuie Paştele creştin etc. Prin tipologie se păstrează istoricitatea elementului din Vechiul Testament, spre diferenţă de alegorie, care tinde să o eludeze complet.

Starea de răutate

Totuşi, tipologia nu lămureşte de multe ori suficient tocmai latura istorică a evenimentului din Vechiul Testament. Şi aceasta observăm foarte bine în cazul concret. Să citim oare de fiecare dată Psalmul 108 gândindu-ne la Iuda? Ce ne facem însă când vrăjmaşii apar la plural, ca în Psalmul 68. „Facă-se masa lor înaintea lor cursă, răsplătire şi sminteală; / Să se întunece ochii lor, ca să nu vadă şi spinarea lor pururea o gârboveşte; / Varsă peste ei urgia Ta şi mânia urgiei Tale să-i cuprindă pe ei” (vv. 26-28). Cum le putem citi, noi, cei de astăzi? Gândindu-ne la cei au contribuit la răstignirea Mântuitorului, ca şi Iuda? La iudei? Ne putem gândi oare la cei necredincioşi? Sau chiar la diavoli, vrăjmaşii noştri prin excelenţă? Dar Sf. Isaac Sirul parcă se ruga pentru diavol…

În primul rând trebuie să recunoaştem că în sens istoric, psalmii din această categorie chiar sunt unii de blestem. În morala Vechiului Testament, rugăciunea împotriva duşmanilor nu era necuviincioasă. Am mai discutat acest aspect când am amintit într-un material trecut despre rugăciunea lui Neemia.

Dar cred că există o soluţie mai bună prin care şi noi putem citi pasaje de tipul Psalmului 108, dincolo de tipologie şi aplicându-le propriilor noastre experienţe. Soluţia o oferă Sf. Vasile cel Mare, care comentează Psalmul 7:9: „Sfârşească-se răutatea păcătoşilor”. „Cel care roagă pe Dumnezeu aceste lucruri este pe faţă ucenic al poruncilor evanghelice. Se roagă pentru cei ce-i fac rău şi-I cere lui Dumnezeu să fie îngrădită răutatea păcătoşilor cu hotar şi să aibă sfârşit. Ca şi cum ar spune, rugându-se pentru cei bolnavi cu trupul: „Sfârşească-se boala celor bolnavi!” Cel care iubeşte pe duşmanii lui şi vrea să facă bine celor care îl urăsc se roagă pentru cei care îi fac rău; se roagă lui Dumnezeu să oprească şi să pună hotar revărsării mai departe a păcatului, pentru ca păcatul să nu se întindă mai mult şi să dea naştere cangrenei” (Omilii la Psalmi 2:6, în: Scrieri. Partea întâia, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, PSB 17, pp. 200-201).

Potrivit Noului Testament, noi trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, de aceea singura variantă în care ne putem însuşi psalmii de blestem sunt prin aplicarea lor nu vrăjmaşilor păcătoşi, ci păcatului personificat.

sursa Ziarul Lumina