Cum eu, fiind baptist, am găsit Ortodoxia? (II)

Capitolul III: Ioan Gură de Aur – „fratele nostru”

Timpul trecea, iar eu continuam să frecventez adunările şi să cânt în cor. Odată, fiind discutat un oarecare subiect, un frate foarte spiritual şi respectat de toţi, anume fratele P., a ţinut o predică. El a citat pe un Sfânt ortodox, Ioan Gură de Aur, lăudând înţelepciunea lui şi stilul minunat de vorbire.

– Ioan Gură de Aur e fratele nostru, – a spus fratele P. – Pe timpul său el a fost un mare propovăduitor, care a trăit în secolul IV, când noi protestanţii încă nu existam.

Ultimele lui cuvinte mi-au atras atenţia, şi eu am decis să aflu mai detaliat cum să înţeleg termenul „protestanţii”. A luat sfârşit adunarea şi eu m-am apropiat de fratele P.. şi ne-am dat într-o parte să discutăm.

– Spune-mi te rog, – am început eu discuţia, – ce înseamnă cuvintele „noi protestanţii”?

– Nu trebuie să te miri, – mi-a spus fratele P., – protestantismul a apărut nu demult. Noi, baptiştii, sântem una din ramurile protestantismului. Dumnezeu i-a deschis ochii lui Matrin Luther şi el s-a separat de catolici, fiindcă acolo erau inchiziţii, indulgenţe, cruciade şi multe altele care se contrazic cu Evanghelia. Protestantismul a apărut la sfârşitul secolul XVI – începutul secolului XVII.

– Atunci dar, câţi ani de existenţă are baptismul? – am întrebat eu.

– Aproximativ 500 de ani.

– Dar Hristos a fost pe pământ cu aproape 2000 de ani în urmă. Atunci dar Biserica care a întemeiat-o Hristos, unde este?

– Înţelegi, – mi-a răspuns fratele, – de la început, până în secolul XI a fost doar o singură Biserică Ortodoxă, iar în secolul XI a avut loc o mare dezbinare. Occidentul s-a despărţit de Răsărit. Adică, Biserica s-a dezbinat în Ortodoxie şi Catolicism. Dar, tu nu atrage atenţia la aceste lucruri, fiindcă denumirea nu salvează. Principalul – să te închini lui Dumnezeu în duh şi adevăr.

– Bine, – am zis eu, nesatisfăcut fiind de răspuns, – în Scriptură doar e scris că Dumnezeu a făcut o Biserică pe care porţile iadului nu o vor birui. De aici reiese că, Biserica nu putea să se dezbine şi respectiv cineva s-a separat de Biserică: sau catolicii au căzut din adevăr sau ortodocşii. Şi dacă Luther a cercetat catolicismul şi a hotărât că este erezie, şi a ieşit din catolicism, de ce dar atunci nu s-a alipit de Biserica Ortodoxă? De ce? Oare ortodocşii tot au avut indulgenţe, inchiziţii şi cruciade?

– Nu, ortodocşii nu au avut deloc aşa ceva. Dar Dumnezeu nu ne va întreba ce a fost atunci. Principalul cum este acum. Dacă îţi este interesantă această temă, atunci ia te rog de la bibliotecă cartea „Istoria creştinismului”, editura „Hristianin”, 1977.

Următoarea zi eu am mers la bibliotecă şi am luat cartea. Citind această carte, pentru prima oară, am făcut cunoştinţă cu adevărat, cu istoria Bisericii, şi această carte mi-a trezit şi mai multe întrebări. Eu căutam adevărul şi doream să cercetez totul cu sinceritate. Am început atunci să-l citesc şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur şi observam că el învăţa contra învăţăturii noastre, contra presbiterului şi convingerilor lui.

În adunare, comportamentul către mine brusc s-a schimbat. Libertatea vizibilă a baptismului nu s-a arătat a fi aşa de liberă cum se părea. Respectatul de toţi, fratele P.. a povestit presbiterului despre discuţia noastră, şi despre faptul că eu mă interesez de careva întrebări concrete, după care au discutat cu mine şi m-au înlăturat de la botez. Dar pentru mine era important să găsesc adevărul. Dar eu nu doream să renunţ de bună voie la adevăr şi să fac voia oamenilor, ca mai apoi să-mi permită să mă botez.

Capitolul IV: „Botezul”

„Botezul” la baptişti de regulă avea loc în iaz. Aşa a fost şi de data aceasta. Eu urmăream cu entuziasm cele ce se întâmplau, şi să fiu sincer, această privelişte ma impresionat. De la început au citit careva texte din Noul Testament despre botez, apoi cei ce urmau să fie botezaţi, si-au scos haina de deasupra şi având o haină albă de desubt, au intrat în apă până la jumătate. Îmi amintesc cum presbiterul spunea că cei ce se botează trebuie să pună mâinile pe piept precum morţii. După scufundare au ieşit pe mal şi unul din fraţi a citit din cartea Faptele Apostolilor capitolul 8, versetele 14,18. Apoi presbiterul a pus mâna pe capul fiecăruia, pe rând, după care cei botezaţi au fost felicitaţi şi fotografiaţi. Chitind momentul eu m-am apropiat de presbiter.

– Pot să vă întreb ceva?

– Poftim, – a răspuns el.

– Am citit la fratele nostru Ioan Gură de Aur, că în primele veacuri ale creştinismului, Botezul se săvârşea prin scufundare întreită, precum şi Hristos a spus în Evanghelie: mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh (Mt. 28.19), adică, o scufundare era în numele Tatălui, a doua – în numele Fiului, iar a treia – în numele Duhului Sfânt. Dar la noi de ce doar o singură dată se face scufundarea?

– La noi aşa este primit, – a răspuns el cu severitate.

Eu aşteptam ca el să mai spună ceva, dar el a tăcut. Atunci eu am continuat:

– Şi încă ceva. Astăzi, printre cei ce s-au botezat, au fost câţiva oameni care au fost botezaţi în Biserica Ortodoxă. De ce, ei au fost botezaţi a doua oară? În Scriptură doar e scris: Un Domn, o credinţă, un botez (Ef. 4.5)?

– Da, eu cunosc că ei au fost botezaţi în Ortodoxie, – a spus fratele presbiter. – Marcu 16. 16 spune: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi. Pruncii, dar, ce credinţă pot avea? Sigur că nici un fel. Nu-i aşa?

– Da, – am răspuns eu, – aşa este.

Întorcându-mă acasă, am deschis Evanghelia chiar acolo unde se vorbea despre copii, şi citeam: Atunci au adus la El copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage; dar ucenicii îi certau. Iar Iisus a zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punându-şi mâinile peste ei S-a dus de acolo (Mt. 19. 13-15).

„Înseamnă că Domnul a poruncit ca copiilor să li se permită să vină la El, – mă gândeam eu, – dar credinţa lor? Copiii au credinţă, dar pruncii nu au. Totuşi, cred-că presbiterul, avea dreptate, probabil”. Iată că, eu iarăşi m-am adresat fratelui nostru Ioan Gură de Aur, marelui propovăduitor al secolului IV, şi am citit: „Precum la iudei tăierea împrejur îi deosebea de celelalte popoare, ca fiind poporul ales de Dumnezeu, la fel şi la noi Botezul prezintă deosebirea şi separarea celor drepţi de cei nedrepţi”.

„Interesant, – m-am gândit eu, – înseamnă că după părerea lui, tăierea împrejur este prototipul botezului nostru. Dar iudeii îşi tăiau împrejur pruncii în ziua a opta. Înseamnă că ei îi tăiau împrejur pe prunci nu după credinţa lor? Ce fel de credinţă poate avea un prunc de opt zile?”

Am mers la culcare, dar nicidecum nu puteam adormi: gândul că adevărul este undeva prin apropiere, nu-mi dădea linişte. „Unde doar este ea? – mă gândeam eu, – cine are dreptate? Presbiterul sau Gură de Aur? Desigur că, trebuie de căutat răspunsul în Sfânta Scriptură, fiindcă doar ea este pentru noi unica autoritate impecabilă.” Ca să mă abat cumva de la acest gând, eu m-am sculat şi am conectat aparatul de radio. L-am reglat la frecvenţa care ni se permitea să o ascultăm. Spre uimirea mea, se citea Evanghelia următoare: Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi, şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au descoperit acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sânt păcatele tale! (Marcu 2. 2-5).

„Stop”, – mi-am zis mie, înţelegând că am găsit răspunsul pe care îl căutam. Am deconectat radiodifuzorul şi am deschis Evanghelia la acest loc şi am citit cu atenţie: „…văzând Iisus credinţa lor…”. Înseamnă că Domnul la vindecat pe slăbănog nu după credinţa lui, ci după credinţa celor care au descoperit acoperişul casei şi prin spărtură au lăsat patul în jos. Iată deci, care este răspunsul! Iudeii îşi tăiau împrejur pruncii nu după credinţa lor, ci după credinţa părinţilor lor. Exact aşa are loc şi Botezul la ortodocşi. Pruncii sânt botezaţi după credinţa nanilor de botez.

Capitolul V: „Euharistia”

Cu toate că în sufletul meu aveam contraziceri, eu continuam să frecventez adunările. Obştea noastră, ca şi multe altele adunări de baptişti se menţineau prin autoritatea presbiterului, care pe toţi ne ţinea iscusit într-o oarecare dependenţă. Îmi amintesc cum odată am vorbit cu o doamnă mai învârstă, doamna C., care a fost cândva ortodoxă, despre inexactităţile credinţei baptiste, şi ea mi-a spus mie:

– Eu nu retrăiesc de nimic, fiindcă stiu că fraţii mă vor mormânta şi vor face pomană pentru mine. Ce aş mai putea dori?

– Cum ce? – am obiectat eu, – dar raiul? De înmormântat vă vor înmormânta, dar unde va merge sufletul? Sufletul, doar este mai important.

– Da, tu vorbeşti corect, – a spus doamna C., – dar cum eu să-i las? Ei doar mi-au săpat în grădină, mi-au făcut reparaţie în casă. Nu va fi cuviincios din partea mea.

Da, noi toţi sântem datori presbiterului. El doar, de fiecare dată la adunare spune: „Fraţilor, cine este liber săptămâna aceasta; trebuie de ajutat un nevoiaş. Iar nevoiaşii sântem noi. Cineva are nevoie să construiască o casă, cineva să scoată cartoafele în grădină, cuiva trebuie de reparat automobilul. Cu alte cuvinte, aşa noi ne ajutăm unul pe altul. Totul merge bine, numai că, de la acest ajutor reciproc, noi devenim dependenţi de materie în afara adunării, şi întrebarea despre credinţă rămâne pe locul doi. Şi cu cât mai mult ajutor tu primeşti, cu atât mai mult se leagă conştiinţa ta de aceasta. Şi ieşirea din adunare este de acum ca o trădare.”

Odată la adunare era foarte multă lume. În timpul frângerii pâinii, după ce presbiterul s-a rugat asupra două pahare cu vin, ele se distribuiau pe rânduri. Într-un păhar, însă, vinul s-a sfârşit şi la unora nu le-a ajuns. Aşa ceva se întâmpla deseori, dar pentru prima oară eu am văzut cum fratele D., fără a se jena, a luat garafa cu vin şi a mers în sală. El a turnat vinul în pahar şi a întrebat:

– Nu am scăpat pe nimeni din vedere? Slavă Domnului? Vinul şi pâinea nu sânt Trupul şi Sângele Domnului. Noi facem acest lucru doar în amintirea Domnului noastru Iisus Hristos care a pătimit.

După adunare eu m-am apropiat de el şi l-am întrebat:

– Frate, de ce tu vorbeşti în afara Scripturii?

– Ce ai în vedere?, – a întrebat el.

– Iată, tu ai spus că împărtăşirea noastră nu este trupul şi sângele lui Hristos, iar în Evanghelie uite ce scrie: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Mt. 26. 26-28). Vezi, Domnul nu spune, că este doar o formă, ci cu adevărat Trupul şi Sângele Său.

– Ei, frate, acest lucru este la ortodocşi, iar la noi doar pâine şi vin, – a răspuns el.

Mai târziu eu am înţeles că el avea dreptate. Într-adevăr, adevăratul Trup şi Sânge, se dă doar în Biserica Ortodoxă.

Capitolul VI: „Succesiunea Apostolică”

Peste careva timp eu am fost martor, din întâmplare, a unei discuţii, anume cu fratele T. Care era mai în vârstă şi deseori frecventa adunarea noastră. El a povestit un caz excelent.

– Erau vremuri grele, – îşi amintea fratele. – În anii`40, conducerea ţării ţinea sub control cu mare atenţie faptul ca, credincioşii să nu facă întruniri, dar noi ne adunam în ascuns pe la casele credincioşilor şi făceam întruniri, ne rugam, citeam Cuvântul lui Dumnezeu şi cântam. În general, eram mai mulţi înaintaţi în vârstă, copii şi câţiva tineri. Venise vara, şi erau doritori să se boteze, dar noi nu aveam presbiter. Cum să procedăm? Am început să ne gândim. Ne-am adunat, ne-am sfătuit şi am ales ca presbiter pe un frate. El nu fusese „hirotonit”, dar noi totuşi îl numeam presbiter. El a botezat şi a frânt pâinea mai mulţi ani. Acel frate a murit, dar unii din fraţi încă până acum sânt tulburaţi de întrebarea, dacă au fost valabile acele rânduieli care el le-a făcut, fără ca să fie hirotonit?

Atunci noi ne-am adresat cu această întrebare presbiterului nostru şi acelor fraţi care au citit Biblia de 5 ori.

– No problem! – ne-a răspuns presbiterul, – principalul e credinţa. Fraţii au ştiut ce fac. În cealaltă lume vom afla adevărul.

Dar eu doream să aflu adevărul încă de aici, din această viaţă, fiindcă Hristos a venit pe pământ anume pentru aceasta şi a adus adevărul deplin, ca noi să credem în El. Mai apoi va fi târziu. Acolo doar ne aşteaptă înfricoşătoarea judecată, şi de aceea va rămânea doar părere de rău pentru faptul că nu am găsit adevărul aici şi pentru că nu am slujit adevărului, ci minciunii. Precum şi Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.(Mt. 7. 22-23)

Între timp, eu am găsit la librăria, unde lucra sora mea, lista de succesiune a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse, începând cu timpurile Apostolilor până în prezent. În acea listă lipseau doar ultimii Patriarhi ruşi: Tihon, Serghie, Alexei I, Pimen şi Alexei al II-lea. Eu am luat lista şi am mers la presbiter. Arătându-i acest document l-am întrebat:

– Spuneţi-mi vă rog, noi avem aşa listă asemănătoare?

– Nu, -a răspuns el, – noi nu avem astfel de liste. Succesiunea nostră şi hirotonirea se poate săvârşi direct de la Dumnezeu.

– Dar în Sfânta Scriptură se spune că doar episcopii care au primit dreptul de la Apostoli direct, pot să hirotonească?

Se pare că aceasta a fost ultima picătură de răbdare care a avut-o presbiterul. El nu mi-a răspuns nimic, dar a spus fraţilor, ca ei mai mult să comunice cu mine, şi mi-a interzis să citesc orice carte, cu excepţia Bibliei şi a jurnalului „Protestant”.

În acea zi eu am întors la librărie cartea „Istoria creştinismului” pe care deja o citisem. Presbiterul a ordonat să fie arsă, şi atunci eu am decis să vorbesc cu un preot ortodox.

Va urma…

Călugărul ANASTASIE.

„Pravoslavnii Crest”, N:9, 10 (33, 34) 2011.

Traducere din limba rusă şi îngrijire de Diacon Veaceslav BODAREV.

continuare din Cum eu, fiind baptist, am găsit Ortodoxia? (I)