Cum ne păzește Domnul de greșeli, împrăștiere, iar uneori și de prostie…

 Cum ne păzește Domnul pe noi, preoții, de propriile noastre greșeli, de împrăștiere, de neatenție, iar uneori și de prostie.

Există în Biserică o dispoziție strictă: în cursul unei zile, într-o biserică, pe o Sfântă Masă, se poate săvârși doar o singură Sfântă Liturghie. La noi în, Mănăstirea Întâmpinării, monahii iubesc foarte mult slujbele de noapte, când au posibilitatea de a se ruga singuri, nefiind deranjați de nimic. Mireni la aceste slujbe nu prea sunt, în afara celor pe care noi înșine îi invităm uneori.

Odată, în Postul Mare, am prins momentul să slujesc Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite noaptea. Și, deși în cadrul pregătirii pentru această slujbă trebuie toată ziua să se țină post aspru – să nu se mănânce și să nu se bea nimic aproape douăzeci și patru de ore – câțiva enoriași de-ai noștri mai în vârstă au cerut să se împărtășească la această slujbă de noapte.

Toată ziua am petrecut-o în treburila schitul de lângă Riazan, întorcându-mă la mănăstire, am pornit îndată spre biserică. Întrucât în altarul principal Sfânta Liturghie, ca de obicei fusese deja săvârșită în ziua aceea dimineața, a trebuit să slujesc în micul altar lateral al Sfântului Ioan Botezătorul, în care dumnezeieștile slujbe sunt săvârșite foarte rar.

Pentru slujbă totul era pregătit. Patru seminariști din anul întâi cântau la strană. Iar șase prieteni de-ai mei, pregătiți să se împărtășească în noaptea aceea, se rugau în fața micului altar.

Totuși, din primele momente ale slujbei am simțit ceva ciudat. M-a cuprins o stare puternică de tulburare. Și nu izbuteam să-mi revin: încurcam glasurile, citeam cu greutate după Liturghier rugăciunile, foarte cunoscute, nepricepând deloc sensul lor. Cu corul s-a întâmplat aproape același lucru: în același ton cu mine, seminariștii au cântat cum nici nu se puteau mai rău, se încurcau mereu, începeau din nou și de fiecare dată cântau la nimereală. În sfârșit, când în altar a trebuit să trag la o parte dvera de la ușile împărătești, a fost deajuns doar să mă ating de ea și s-a prăbușit cu zgomot pe podea împreună cu suportul acela greu.

Așa ceva nu mi se mai întâmplase niciodată! A trebuit să opresc slujba. Total nedumerit am ieșit din altar. Cei prezenți erau la fel de tulburați ca și mine. Făcând diverse presupuneri, i-am întrebat pe cântăreți, pentru orice eventualitate, dacă nu cumva în ziua aceea a mai fost săvârșită o slujbă acolo, în altarul Sfântului Ioan, în ziua aceea.

– Cum să nu! au răspuns ei. Am mai cântat aici la Sfânta Liturghie la ora patru după amiază. A slujit părintele vistiernic.
M-am luat cu mâinile de cap! Încă puțin și aș fi săvârșit a doua oară Sfânta Liturghie pe aceeași Sfântă Masă!

– Și de ce nu mi-ați spus asta?! m-am repezit eu la seminariști.

– Dar n-am știut că a doua oară nu se poate, au răspuns ei, uitându-se încurcați unul la altul. Nu am învățat încă așa ceva…

Uite așa, nu era de ajuns că eram vinovat, am mai și țipat la copii. Ce egumen! Doar eu trebuia să-l previn din timp pe responsabilul nostru cu ordinea (el urmărește orarul dumnezeieștilor slujbe) că voi sluji în cursul nopții. Nu să nădăjduiesc ca un nesocotit că acolo, în altarul lateral al SfântuluiIoan Înaintemergătorul, nu fuseseră săvârșite. Am trecut în altarul vecin și am terminat acolo slujba.

Adunându-se noaptea la masă, am retrăit iar și iar cele întâmplate și am rămas uimiți față de cum păzește Domnul Biserica Sa de nepăsarea noastră și de păcatul nostru greu, chiar și fără de voie săvârșit. Cum să nu-I mulțumim Domnului după toate acestea pentru răbdarea și grija Lui?

După această întâmplare am hotărât cu fermitate ca toate slujbele din mănăstire să fie controlate cu cea mai mare rigurozitate de părintele răspunzător cu ordinea. Ca să nu cadă de fiecare dată dverele. Sau să ne lovească în cap, în așa fel încât, fără să vrem, să fim nevoiți să ne gândim…

Ce să mai zic, este cu neputință să trecem în seama Domnului îndatoririle și grijile noastre lumești. Precum se spune: nădăjduiește în Domnul, dar nici tu nu te lenevi. Deși, ca să recunosc cinstit, tot timpul socoți în taină că El nu te va lăsa – te va păzi, te va apăra…