Cum sa prăznuim duhovniceşte Sărbătoarea Învierii

Cine a inteles si si-a dat seama ca a fost scos din nimic si ca a venit gol in aceasta lume, acela a cunoscut pe Facatorul sau. El nu se va mai teme de altcineva si nu va iubi pe altcineva mai mult decat pe El, Lui ii va sluji din tot sufletul si nu va pune mai presus de El absolut nimic din cele vazute. Ci, pe deplin incredintat ca este strain de toate cele pamantesti, ba chiar si de cele ceresti, el isi va pune toata nazuinta sufletului sau in slujba Celui ce l-a creat. Caci daca el este strain de lucrurile in care a fost facut, chiar cand isi va duce viata intre ele, cu atat mai mult este strain de cele de care se afla si prin felul sau de viata. Si cum nu se va tangui cel ce se socoate pe sine strain de lucrurile pamantesti si stie ca a venit gol in acest teatru si ca tot gol va iesi dintr-insul? Cum nu se plange nu numai pe sine, ci si pe toti oamenii care sunt din acelasi neam cu el si sunt supusi acelorasi patimi?

Cel care nu iubeste decat pe Dumnezeu si nu se va teme decat de Dansul, cum se va bucura el trupeste si cum va praznui el trupeste, dupa obiceiurile oamenilor, cu atata nepricepere si fara de minte, cand insusi Domnul nu conteneste a spune: “Lumea se va bucura, iar voi va veti intrista. Ci indrazniti ca Eu am biruit lumea. Si voi invia intre voi, pentru ca aceasta lume de jos sa fie inghitita de viata, care da tuturor pe Duhul Meu; si, vazandu-Ma, inima voastra se va bucura si aceasta bucurie nimeni nu o va lua de la voi“?

Cum deci va mai dori vreun lucru pamantesc, cel ce priveste numai la Stapanul cerului, sau cum va mai cugeta ceva care nu place lui Dumnezeu? Cel ce se stie cu totul strain, gol si sarac, chiar daca stapaneste toata lumea, cum zice Apostolul, cum se va mai gandi sa se infrumuseteze, sa se laude cu faptele sale, sau cum va mai face mare caz de multimea lumanarilor si a candelelor, de aromate si miresme, de ingramadirea poporului in jurul lui, de o masa imbelsugata si luxoasa si cum se va lauda cu starea inalta a prietenilor lui sau cu prezenta celor slaviti ai pamantului? In niciun fel, desigur! Caci el stie ca toate acestea – lucruri si oameni- astazi sunt si maine au trecut. Astazi se vad ca sunt, iar peste putin au disparut.

De aceea, omul care cunoaste bunul chip de a praznui o sarbatoare nu lasa deloc mintea si simturile sale sa se lege cat de putin de cele trecatoare, caci acestea le fac numai cei ce nu mai vad nimic dincolo de cele vazute; ci, in cele pe care le face la sarbatori, el vede ca si cum ar fi de fata, lucrurile viitoare. Din care pricina se bucura cu inima, i se pare ca deja se afla in ele si impreuna cu cei ce praznuiesc in ceruri, in Duhul Sfant. Nu la lumini se uita el, nici la multimea poporului, nici la adunarea prietenilor sai; ci el cugeta numai la cele ce se intampla dupa aceea, cand luminile se vor stinge, cand fiecare se va duce acasa si el va ramane singur in intuneric.

Deci nu veni sa-mi dai socoteala de ani, de luni, de soroace sau sa-mi spui: “Iata eu am praznuit Nasterea lui Hristos, Inaltarea, Pogorarea Sfantului Duh”, caci nu-i greu sa-mi numesti toate sarbatorile; dar eu nu cred ca ele ajung pentru mantuirea sufletului tau. Nu cumva sa-ti inchipui ca sarbatoarea sta in haine stralucitoare, in cai sprinteni, in parfumuri scumpe, in lumanari, in candele, in multimea poporului. Nu acestea dau stralucire sarbatorii, nu acestea sunt adevarata sarbatoare, ci numai simboluri ale sarbatorii. In adevar, ce folos pentru mine, scumpul meu, sa aprind nu multe lumanari si candele in temple si in biserica credinciosilor, ci, de as putea, sa am lumini asemenea soarelui care straluceste pe cer si, in loc de multime de candele, sa pun stelele pe bolta bisericii si sa fac din ea un nou cer si o priveliste nemaivazuta pe pamant, si, pe deasupra, in timp ce eu ma desfat de aceasta iluminatie, sa primesc si laudele si admiratia celor de fata – ce folos, zic, din toate acestea, daca dupa putin, cand toate acestea s-au stins, eu raman in intuneric? Si iarasi, ce folos daca astazi vars peste mine si peste cei impreuna cu mine mireasma a parfumurilor, iar maine sunt plin de putoarea propriului meu trup si a murdariei sale? Ce folos am? Spune-mi-o, tu, care te lauzi cu sarbatori luminate, raspunde-mi! Nu este, cu adevarat, niciun folos, cu toate ca tu taci, fiind constrans de cuvintele mele. Deci de astazi sunt luminat si maine, in intuneric, daca astazi ma bucur, iar maine sunt doborat de intristare, daca astazi sunt sanatos, iar maine cad bolnav, ce castig am? Spune-mi-o! si ce folos pot avea de aici?

Nu aceste sarbatori am ales, zice Domnul. “Cine, zice El, vi le ceruse?” (Isaia, 1,12). Nu asa ne-a invatat Hristos sa praznuim. Dar cum? Asculta cu atentie. Dar mai intai sa-ti pun inainte cuvintele celor ce graiesc impotriva zicand: “De ce sa nu mai aprindem lumanari si candele? Sa nu mai aducem miresme si tamaie? Sa nu mai chemam poporul sa cante si sa nu ne mai intalnim cu cunostintele, cu prietenii si cu oamenii de seama? Asa spui tu, asa hotarasti tu?“. Eu nu spun asa ceva, fereasca Dumnezeu! Ba, chiar te sfatui si sunt de parere sa fii foarte larg in aceasta privinta. Totusi, trebuie sa stii cum s-o faci si eu iti voi arata taina praznuirii credinciosilor. Si care este aceasta taina? Aceea insemnata simbolic prin lucrarile pe care tu le implinesti.

Lumanarile isi arata tainic lumina cea intelegatoare. Asa cum biserica, aceasta mareata casa, este luminata de multimea lumanarilor, tot asa si casa sufletului tau, mult mai de cinste decat acest temple, trebuie sa fie luminata launtric si stralucita de toate virtutile duhovnicesti care se aprind si ard in tine prin focul dumnezeiesc, in asa masura incat sa nu ramana niciun coltisor neluminat. Multimea lumanarilor din policandru, aprinse de acest foc vazut, sa-ti dea o idee despre gandurile cele luminoase care trebuie sa straluceasca ca si lumanarile, si niciun gand intunecat sa nu se afle in casa sufletului tau; ci toate sa straluceasca in focul Duhului, care le mistuie necontenit; iar dreapta socoteala a cugetelor tale sa alcatuiasca o cununa neintrerupta, ca un policandru. Varsarea miresmelor si arderea tamaiei simbolizeaza ungerea cea duhovniceasca si te invata ca si in tine trebuie sa fie din belsug aceasta ungere. Mireasma care se raspandeste in afara pentru cei duhovnicesti este ca roua care cade de pe muntii Sionului si ca aceea care se varsa pe barba lui Aaron si pe marginea vesmintelor lui. Iar ceea ce curge inlauntru si ca o apa racoreste mintea va fi pentru cel miscat de Duhul Sfant un izvor care izvoraste apele vietii vesnice, un foc care se aprinde raspandind un fum mirositor. Va fi in acelasi timp si o lumina vie si o mireasma duhovniceasca, care patrund simturile fie ca o lumina vazuta pentru inimile curate, fie ca un lemn de viata datator, care rastigneste poftele carnii, lemn care inmiresmeaza lumea si aduce neincetata bucurie duhovniceasca credinciosilor.

Dar simbolul nu se opreste aici, deoarece ne dezvaluie si alte invataturi duhovnicesti. In adevar, daca Dumnezeu a inzestrat lucrurile neinsufletite cu podoaba si cu cinstea parfumului, cu cat mai mult nu te va impodobi cu virtutea si nu te va slavi cu buna mireasma a Sfantului Duh pe tine, pe care te-a facut dupa chipul si dupa asemanarea Sa? Aceste miresme alcatuite de mana omului si a caror buna mirosire de untdelemn scump patrunde simturile arata in chip minunat felul in care tu insuti ai fost plasmuit. Caci asa cum mirurile, alcatuite din diferite esente, sunt framantate de mana omului, pentru ca feluritele esente sa se alcatuiasca intr-una singura, tot asa si tu ai fost plasmuit de mana lui Dumnezeu, printr-o mestesugita impreunare si alcatuire de parti inteligibile, adica din harismele Duhului de viata facator si atoatelucrator. Deci se cuvine ca si tu sa raspandesti buna mireasma a stiintei si a intelepciunii acestui Duh, pentru ca aceia care aud invatatura ta sa primeasca mireasma si sufletele lor sa dobandeasca duhovniceasca bucurie.

Multimile care se aduna si canta cu glas lui Dumnezeu iti infatiseaza icoana cetelor ceresti si a nenumaratelor puteri ingeresti care slavesc pe Stapanul ceresc pentru mantuirea ta. Laudele si cantarile multimii inchipuie cantarea tainica pe care o inalta cu glasuri netacute ingerii, pentru ca tu sa faci ca ei si ca un inger pamantesc sa lauzi fara incetare, tainic, cu gura nematerialnica a inimii, pe Dumnezeu care te-a creat. Iar prietenii, cunostintele si boierii care sunt de fata te invata prin prezenta lor ca si tu, prin implinirea tuturor poruncilor si prin imbogatirea cu virtuti, trebuie sa intri in randul Apostolilor, a Prorocilor, a Mucenicilor si a tuturor Sfintilor, imitand felul lor de viata.

Deci, daca dupa parerea ta asa praznuiesti sarbatorile si daca din aceasta ai devenit asa cum ti-am spus, sarbatoarea ta este duhovniceasca si tu o praznuiesti impreuna cu puterile cele de sus. Dar daca nu-i asa si daca n-ai ajuns aici prin implinirea poruncilor, ce castig ai din praznuirea unei sarbatori? Ma tem sa nu auzi si tu ca vechii israeliti: “Voi intoarce sarbatorile tale, zice, in jale si voi schimba bucuria ta in intristare“.

Ce, dar, daca nu vom ajunge, asa cum spui tu, sa nu mai praznuim trupeste si la aratare? “Praznuieste“, zice Scriptura. Fa din toate puterile tot ceea ce este spre slava lui Dumnezeu si a sfintilor Lui. Aduna, daca se poate, toata lumea: imparati, boieri, episcopi, preoti, calugari, mireni, pentru ca, datorita tie, Dumnezeu sa fie slavit de toti, si slava lor, ca si cum ar fi adusa de tine lui Dumnezeu, iti va fi socotita tie si tu vei fi bine primit de El. Totusi, sa nu-ti inchipui ca prin acest mijloc slavesti pe Dumnezeu si sfintii Lui sau ca adaugi ceva la slava lor. Cum ar fi cu putinta asa ceva cand se spune: “Si nici macar nu este slavit ceea ce era slavit in aceasta privinta de slava cea covarsitoare” (II Corinteni 3,10) si cand sfintii n-au nimic de castigat de la o slava pamanteasca si omeneasca? Praznuieste sarbatoarea simplu, numai pentru a agonisi milostivirea lui Dumnezeu prin mijlocirea lor. Si apoi, chiar asa facand, sa nu-ti inchipui ca adevarata sarbatoare sta in cele pe care le faci, ci socoate-le mai degraba o inchipuire, umbra si simbol al sarbatorii. In adevar, spune-mi, ce legatura ar putea sa aiba lucrurile materialnice, neinsufletite si cu totul lipsite de simtire, cu cele intelegatoare, dumnezeiesti, inzestrate cu viata sau, mai bine zis, duhovnicesti si vii si facatoare de viata vesnica?

Pentru tine deci, care praznuiesti dupa randuiala si cu evlavie, sarbatoarea sa nu constea intr-o lumina de candela degrab trecatoare, ci in insasi flacara sufletului tau, in cunoasterea lucrurilor dumnezeiesti si ceresti si pe care Duhul Sfant le daruieste adevaratului israelitean cu mintea. Aceasta stralucire sa strabata toate faptele tale si ea se va arata oamenilor mai iluminata de razele soarelui; o lumina curata, sarata cu sarea Duhului, dupa cuvantul care porunceste: “Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, asa incat sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru, Cel din ceruri“ (Matei 5,16).

In loc de multime de lumanari, sa ai ganduri luminoase; acestea tes podoabele virtutilor si se arata cu stralucirea celor ce vad bine podoaba templului duhovnicesc si a frumusetii sale.

In loc de miresme si de tamaie, Duhul Sfant sa te inmiresmeze si cu buna sa mireasma duhovniceasca, ale carei revarsari sunt negraite si ale carei miros este ca lumina pentru mirosire.

In loc de multimea poporului, sa se adune la tine cetele sfintilor ingeri care lauda pe Dumnezeu pentru tine si care neincetat se bucura pentru a ta mantuire, inaltare si sporire.

In loc de prieteni, de boieri si de imparatire, sa vina toti sfintii ca sa fie impreuna cu tine, ca adevarati prieteni. Pe ei sa-i iubesti si sa-i cinstesti mai presus de orice, pentru ca dupa moarte sa te primeasca in corturile lor cele vesnice, asa cum Avraam a primit pe Lazar in sanul sau, desi aceasta pericopa se talcuieste si in alt chip.

In loc de masa incarcata cu belsug de bucate, multumeste-te cu painea vietii, nu numai cu cea materialnica si vazuta, ci si cu aceea care ti s-a dat prin aceasta, cu insasi painea vietii, care coboara din cer si care da viata lumii si in care cei ce o mananca gasesc nu numai mancare, ci insasi viata care inviaza din morti. Iata folos si mancare care nu dezgusta si nu se sfarsesc niciodata. Ca vin sa bei nu acest vin vazut, ci acela care numai la aratare este vin, iar duhovniceste este sangele lui Dumnezeu, lumina negraita si bucuria vesnica. Pe acesta, daca il bei totdeauna cu vrednicie, te vei izbavi de sete pentru vesnicie, numai sa-l bei cu constiinta curata si cu pacea sufletului.

Extras din Sfantul Simeon Noul Teolog, “Cateheze catre monahi”, Editura Anastasia, 1995