Cum şi când ne apropiem de Euharistie?
9:35, vineri, 3 octombrie, 2014 | Cuvinte-cheie: cuminecare, dezlegare, duhovnic, euharistie, impartasanie, liturghie, preot, sfintele taine, spovedanie
Una dintre cele mai delicate probleme ale teologiei practice, atunci când avem în vedere participarea concretă la Sfânta Liturghie, este cea legată de raportul dintre Spovedanie şi Cuminecare. Mai exact, vrem să analizăm aici practica împărtăşirii de mai multe ori cu o singură Spovedanie, pe care clericii, fără excepţie, o aplică în mod consecvent numai asupra lor înşişi, nu şi asupra laicilor. Sau aşa-numita practică a „dublului standard“, adică practica diferenţierii condiţiilor de împărtăşire a clericilor faţă de condiţiile de împărtăşire a mirenilor. Răspunsurile, atitudinile teologilor nu au întârziat să apară, ba chiar au generat numeroase polemici, unele chiar dramatice, discuţii care au început de secole şi durează până astăzi.
Partea cea bună a dezbaterilor privind raportul dintre cele două Taine este faptul că, prin ele, se arată că Biserica este un organism viu, că teologia trebuie să fie mereu dinamică şi că legarea ei de unele reguli formale imuabile poate duce la rigiditate instituţională, care stinge duhul şi viaţa. Părintele arhid. prof. dr. Ioan I. Ică jr. a numit, pe bună dreptate, această dezbatere privind împărtăşirea şi, indirect, raportul ei cu Spovedania drept „controversă“, care invită pe teologii şi clericii de astăzi la multă introspecţie şi responsabilitate.
Trebuie spus însă că în această controversă, întrebarea asupra rarei sau desei împărtăşiri a estompat întrebarea, la fel de esenţială, de câte ori poate laicul să se împărtăşească după o singură Spovedanie, fapt care a dus la ignorarea sau neabordarea frontală a practicii dublului standard. Alţii nici nu au îndrăznit să pună această problemă, ştiind cât de dur au fost calificaţi şi apostrofaţi cei care au avut curajul să pună astfel de întrebări.
Aversiunea faţă de această întrebare a avut şi are justificarea ei, adică numeroasele abateri care s-au făcut în acest sens, mergându-se până la practica necanonică a Spovedaniei colective, au făcut din ea un fel de tabu. Totuşi, privind în istorie, Biserica nu a avut niciodată subiecte tabu, dimpotrivă, abordarea echilibrată şi responsabilă a tuturor temelor şi întrebărilor a dus la limpezirea celor mai grele probleme cu care s-a confruntat ea.
De asemenea, abaterile şi încălcările rânduielilor canonice nu au dus şi nu trebuie să ducă la eliminarea completă a rânduielilor respective. Acest fapt s-ar asemăna cu aruncarea apei din covată odată cu copilul. Un exemplu: abateri numeroase în viaţa liturgică s-au legat de deschiderea Evangheliei la Maslu, asta nu a însemnat ca actul liturgic al deschiderii Evangheliei să fie eliminat complet din slujbă, ci numai acele abateri ce denaturează sensul Tainei Maslului.
În cazul de faţă, Anul omagial euharistic ne dă şansa de a pune în dezbatere toate întrebările legate de Spovedanie şi Euharistie, spre folosul şi zidirea noastră, de a pătrunde în profunzime şi a înţelege toate nuanţele legate inclusiv de tema rândurilor de faţă.
Astfel, putem spune că, în esenţă, opiniile cu privire la practica dublului standard în raportul dintre Spovedanie şi Cuminecare pot fi sintetizate astfel.
Acrivie sau pogorământ?
Prima opinie este cea a teologilor care pun mai mult accent pe acrivie şi pe judecata lui Dumnezeu, şi care apără practica dublului standard, ca o practică ce a apărut în mod necesar în Biserică, în decursul timpului, ca urmare a faptului că creştinii de astăzi nu mai au evlavia şi responsabilitatea creştinilor de odinioară. Viaţa primilor creştini era cu totul diferită, cu mult mai sfântă decât viaţa creştinilor contemporani.
În mod logic, practica dublului standard se leagă de împărtăşirea rară şi apără Biserica de împărtăşirea deasă, necontrolată, care bagatelizează sau deformează înţelegerea autentică a Sfintelor Taine. Credincioşii cu adevărat ortodocşi ar trebui să se împărtăşească mult mai rar decât clericii, după o pregătire adecvată, după cel puţin trei zile de post, după ce s-au spovedit şi au primit dezlegare, numai atunci când se simt vrednici şi se constată vrednicia lor de duhovnic.
Legat de ritmicitatea împărtăşirii, s-au născut diferite reguli, adică: cel puţin o dată pe an la Paşti, sau de două ori la Paşti şi la Crăciun, sau de patru ori în posturile de peste an, sau cel mult o dată la 40 de zile. Ideea de 40 de zile vine de la faptul că Mântuitorul, după Înviere, a mai stat 40 de zile pe pământ apoi S-a înălţat la cer. Aşa şi Sfânta Împărtăşanie ar dura, sau ar rămâne în noi, 40 de zile, după care s-ar „înălţa“ de la noi. În felul acesta, împărtăşirea mai deasă de 40 de zile este o îndrăzneală necuvenită laicilor.
De aceea cei care susţin sau scriu despre deasa împărtăşire, sau împărtăşirea multiplă după o singură Spovedanie, sunt adevăraţi trădători ai Ortodoxiei, pentru că aşa ceva este imposibil, fiindcă o Spovedanie înseamnă strict numai o Cuminecare imediată, bineînţeles dacă s-a primit dezlegarea cuvenită. Nici prea mult timp dintre Spovedanie şi Cuminecare nu are voie să treacă, pentru că o Spovedanie ar „ţine“ (ar fi valabilă) numai o singură zi.
De aici rezultă că, spre exemplu, laicii se pot împărtăşi numai în prima zi de Paşti (de Crăciun sau de Rusalii ş.a.), în nici un caz a doua sau a treia zi de Paşti, mai ales după ce au consumat carne. Lucrul acesta este permis numai clericilor, care numai prin Hirotonie au dobândit dreptul şi obligaţia de a se împărtăşi la fiecare Liturghie.
Cea de-a doua opinie, contrară cu prima, este cea a teologilor care pun accent mai mult pe pogorământ şi pe iubirea lui Dumnezeu. Aceştia susţin că practica dublului standard este o denaturare a vieţii liturgice, care a apărut în urma clericalizării şi instituţionalizării Bisericii şi care a dus la criza euharistică de astăzi.
Totodată, aceştia susţin că este o mare nedreptate să aplici laicilor condiţii mult mai aspre la împărtăşire decât clericilor care, de exemplu, în afara posturilor mari, nu postesc sâmbăta şi se pot împărtăşi duminica, când de fapt, ţinând cont de responsabilitatea enormă a preoţiei, lucrurile ar trebui să stea exact invers.
În mod firesc, Biserica Ortodoxă este aspră cu viaţa clericilor, care trebuie să fie pildă de viaţă şi de trăire creştină, şi blândă cu viaţa laicilor, dar cu privire la Spovedanie şi Cuminecare, în mod paradoxal, obiceiul bisericesc este invers, adică cerinţele sunt mult mai aspre cu credincioşii şi mult mai lejere cu clericii. Acest fapt, al dublului standard, ar aminti de cuvintele Mântuitorului Care zice: Cărturarii şi fariseii „leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte“ (Matei 23, 4).
Mai mult, teologii susţinători ai acestei opinii condamnă practica dublului standard, întrucât nu are nici un fundament la Sfinţii Părinţi şi nici în sfintele canoane. Potrivit teologiei patristice, cheia unei vieţi duhovniceşti autentice constă în libertatea duhovnicului de a lega şi dezlega responsabil, în viaţa credincioşilor conştienţi de taina mântuirii. În acest context, al tainei vieţii duhovniceşti, nu se pot stabili reguli matematice sau formalisme sufocante (o Spovedanie – o împărtăşire), ci trăiri şi impliniri ale cuvântului Scripturii şi îndemnurilor canonice ale Bisericii dintotdeauna.
Firescul Tainelor Bisericii
Fiecare creştin, bazat pe conştiinţa lui, ar trebui să se spovedească ori de câte ori este nevoie, şi să se împărtăşească cât mai des, chiar la fiecare Liturghie la care participă, pentru că sensul, împlinirea şi punctul culminant al Liturghiei stau în actul cuminecării. De aceea între Spovedanie şi Cuminecare nu se poate stabili o regulă matematică, ci duhovnicul liber şi responsabil poate da dezlegare, în funcţie de caz, fie la o singură împărtăşire, fie la mai multe împărtăşiri, mai ales când este vorba de sărbători care urmează una după alta.
Nu trebuie ignorată nici posibilitatea de a lega, adică de a nu da dezlegare la împărtăşire, atunci când este cazul, pentru că Spovedania nu înseamnă a dezlega „pe bandă“. De aceea duhovnicul trebuie să fie tot timpul temător, dar nu numai cu teama de a dezlega pe nedrept, ci mai ales cu teama de a lega pe nedrept. Din păcate, cea de-a doua teamă, de a nu dezlega la împărtăşire, este foarte mult ignorată de clericii de azi.
Cu alte cuvinte, sentimentul că nu ai împărtăşit pe cineva cu nevrednicie nu trebuie să te liniştească, ci trebuie să se continue cu sentimentul neliniştii faţă de refuzul dat celor pe care nu i-ai împărtăşit, şi pe care Domnul i-a chemat şi i-a aşteptat, şi care ar fi fost vrednici de aceasta. Această teamă ar trebui să fie chiar mai mare şi mai cutremurătoare decât prima.
Oricum, responsabilitatea şi libertatea duhovnicului sunt valori fundamentale, inalienabile în viaţa duhovnicului, conştient şi râvnitor de misiunea lui, de mântuire a altora odată cu mântuirea lui. Sfântul Apostol Petru spunea, în acest sens: „Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu“ (1 Petru 2, 16).
De asemenea, sfintele canoane nu pot fi confundate cu reguli juridice, formaliste, fiindcă ele nu impun sub nici o formă un dublu standard la împărtăşire. De exemplu, canonul 66 apostolic prevede următoarele: „Se cuvine ca, de la sfânta zi a învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la noua duminică, întreaga săptămână să o petreacă credincioşii fără întrerupere în sfânta Biserică, în psalmi şi cântece duhovniceşti, bucurându-se întru Hristos, sărbătorind şi îndeletnicindu-se cu citirea dumnezeieştilor Scripturi, şi îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi înviaţi împreună cu Hristos şi împreună înălţaţi“.
Această „îndestulare cu Sfintele Taine“ înseamnă, practic, faptul că un credincios, în baza Spovedaniei din Săptămâna Mare, se poate împărtăşi cel puţin în toate cele trei zile de Paşti. Mai mult, nici un canon nu cere laicului care posteşte toate posturile din an şi toate miercurile şi vinerile de peste an, să postească şi sâmbăta, înainte de împărtăşirea duminicală. Cu alte cuvinte, sfintele canoane nu cer laicilor mai mult decât clericilor şi dau dreptul de a se împărtăşi nu numai duminical, ci chiar zilnic. Tot sfintele canoane prevăd că a nu te împărtăşi 40 de zile este epitimie (pedeapsă), iar nu concesie pentru cei ce vor să se împărtăşească regulat (can. 48 Ioan Aj.).
Iată cum, în câteva cuvinte, am sintetizat cele două opinii cu privire la raportul canonic dintre Spovedanie şi Împărtăşire, care – fie că vrem sau nu vrem, fie că ne place sau nu ne place – ele coexistă în întreaga Ortodoxie. Partea tristă este dată de duritatea şi exclusivitatea confruntării celor două opinii, care nu seamănă cu un dialog, ci mai repede cu o răfuială ce merge până la atacul lepădării sau trădării adevăratei Ortodoxii.
Orice extremă este dăunătoare
Fiecare teolog susţinător al unei opinii vede în ceilalţi teologi, susţinători ai opiniei contrare, ceea ce este mai rău. De exemplu, opozanţii împărtăşirii dese văd în susţinătorii acesteia denaturarea înţelegerii Sfintelor Taine, care ajung să se confunde cu hrana cotidiană (Sfintele Taine nu sunt „borş cu mămăligă“!?), sau deformarea înţelegerii Sfintei Spovedanii care, prin împărtăşirea multiplă după o Spovedanie, ar duce la minimalizarea rostului ei în iconomia mântuirii sau, mai rău, la Spovedania colectivă.
Prin toate aceste inovaţii şi denaturări s-ar vedea chiar o scăpare de sub control a Sfintelor Taine, ba chiar s-ar ajunge la… demonizare. Atunci, ce să mai înţelegem, dacă clerul se împărtăşeşte la fiecare Liturghie? Extremismul acestor atacuri se vede şi din canonul 3 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care reduce împărtăşirea celui ispitit de duhuri necurate de la împărtăşirea zilnică la împărtăşirea duminicală! Iată ce spune acest canon: „Întrebare: Dacă cineva credincios se îndrăceşte, se cuvine a se împărtăşi cu Sfintele Taine, ori nu? Răspuns: Dacă nu trădează Taina, şi nici într-alt chip oarecare nu o huleşte, să se împărtăşească, dar nu în fiecare zi, căci destul este numai duminica“.
Pe de cealaltă parte, teologii împărtăşirii dese îi condamnă pe cei ce împărtăşesc rar, ca pe unii ce nu îşi mai împlinesc misiunea lor, fiindcă rostul clericilor este de a chema, iar nu a blama, de a deschide, iar nu a închide. Tot aceşti teologi văd şi o mare ipocrizie a spune la Sfânta Liturghie „apropiaţi-vă“, celor care anterior au fost legaţi să nu vină tocmai de cel ce cheamă. Acest fapt apropie Sfânta Liturghie de spectacol şi Împărtăşania de cultul euharistic din Biserica Catolică.
Prin împărtăşirea rară, Biserica s-ar comporta ca o mamă maşteră, care doar arată mâncarea copiilor ei vitregi, fără a-i hrăni cu ea, în dar. Aşa s-a născut criza euharistică actuală, care a dus şi la alte dezechilibre liturgice, de exemplu punerea Maslului sau a cultului morţilor deasupra Sfintei Liturghii, sau a aşa-numitelor „Paşti“ deasupra Împărtăşaniei.
După cum se vede, cuvintele sunt aspre şi de-o parte şi de cealaltă. În acelaşi timp, toţi se apără aducând, în favoarea lor, exemple de mari teologi sau mari duhovnici, care împărtăşesc fie o opinie, fie cealaltă, creându-se, mai ales pentru cei neiniţiaţi, mare derută. Atunci, se pune întrebarea: ce este de făcut, pentru că aspectul cel mai de luat în seamă este coexistenţa acestor atitudini, în întreaga Biserică Ortodoxă, fapt care nu poate fi deloc ignorat.
Poate că poziţia cea mai înţeleaptă ar fi acceptarea şi tolerarea reciprocă a celor două opinii, prin cultivarea celei mai mari virtuţi creştineşti, a dreptei-socoteli. Aceasta este virtutea care trebuie cultivată, susţinută şi apărată, încă din şcolile teologice, iar acolo unde ea scade sau dispare, se impune intervenţia celor responsabili, cu iubire şi înţelepciune, iar nu cu autoritarism rece şi umilitor.
Nu trebuie uitată nici înclinaţia spre păcat a omului, de aceea oricine poate greşi, indiferent de poziţia pe care o adoptă, exagerările, deformările şi orgoliul pot apărea oricând, oriunde te-ai posta din punct de vedere teologic, oricare ar fi treapta ierarhică pe care te afli.
Taina existenţei şi mântuirii umane poate impune, spre exemplu, ca într-un anumit context să se procedeze după prima opinie, într-alt context, după a doua opinie. Această dualitate poate fi posibilă chiar în interiorul aceleiaşi comunităţi, în funcţie de viaţa şi înţelegerea concretă a fiecărui credincios sau a fiecărui preot co-slujitor, fără ca prin aceasta să se piardă „unitatea duhului întru legătura păcii“ (Efeseni 4, 3).
Fiecare răspunde de ceea ce face şi numai aşa se pot potoli patimile aversiunii faţă de celălalt, care nu procedează la fel. Cred că cel mai bine ar fi ca fiecare ierarh, fiecare preot sau teolog să aibă libertatea şi responsabilitatea asumării lucrării mântuirii tuturor, într-o formă sau alta, care în cele din urmă vor da seama nu în faţa oamenilor, ci în faţa lui Dumnezeu.
În sprijinul acesta ne vine Însuşi Hristos, Cel Care ne-a chemat şi ne-a trimis la misiune şi, atunci când Îl ai Cap pe Însuşi Mântuitorul, nu poţi face nimic de capul tău. Iar ca început al înţelepciunii spre dreapta-socoteală, ne pot fi cuvintele, cele mai potrivite, ale Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Cel ce mănâncă să nu-l dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mănâncă, pentru că Dumnezeu l-a primit“ (Rom. 14, 3).
sursa Ziarul Lumina