Cuvânt de învăţătură la Sfinţii Trei Ierarhi

“Începutul înţelepciunii este frică de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt” (Pilde 9, 10)

Iubiţi credincioşi,
Cu milă şi cu indurarea Preabunului nostru Dumnezeu Cel în Treime închinat şi mărit, am ajuns şi în anul acesta la prăznuirea marilor ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur. De aceea ne-am adunat astăzi la Sfânta Biserică pentru a cinsti după cuviinţă pe această treime de ierarhi, apărătorii Preasfintei Treimi, pe care îi laudă toată creştinătatea. Cinstim astăzi pe Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan, lauda Ortodoxiei, cununa Bisericii lui Hristos, apostolii pocăinţei, tâlcuitorii cei mai adânci ai Sfintei Scripturi. Lăudam astăzi pe aceşti trei mari ierarhi, învăţători şi luminatori ai lumii, vase alese ale Sfântului Duh, părinţi ai evlaviei noastre, păstori plini de râvna ai creştinilor, dascăli ai dreptei credinţe, hrănitorii săracilor, apărătorii văduvelor şi povăţuitorii călugărilor.

Sfinţii Trei Ierarhi sunt cele trei vârfuri ale ierarhiei Bisericii Ortodoxe, care au întrecut cu înălţimea vieţii şi a învăţăturii lor pe mulţi şi ca nişte apostoli după Apostoli au strălucit în lume. Toţi trei fiind luminaţi de Duhul Sfânt, au avut aceeaşi înţelegere a Bisericii, au întărit canoanele şi învăţăturile dumnezeieştii Scripturi. Aceste trei vase ale Duhului Sfânt, pline de sfinţenie şi binecuvântate cu darul facerii de minuni şi al frumoasei vorbiri, au mărturisit în lume dreaptă credinţă, au explicat dogmele Bisericii, au îmbogăţit sfintele slujbe şi au vindecat şi alinat multe boli şi suferinţe trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor. Fiind luminaţi de Dumnezeu şi dăruiţi cu multă înţelepciune, au uimit pe filosofii timpului lor, au mustrat pe împăraţii raucredinciosi, au smerit pe cei mândrii, au împărţit la săraci averile bogaţilor, au mustrat cu mare îndrăzneală păcatul, mai ales necredinţa, eresul, mândria, desfrâul, lăcomia şi zgârcenia, scriind multe învăţături creştineşti. Ei au lăsat Bisericii lui Hristos, pe lângă viaţa lor sfântă, zeci de cărţi teologice, care apără dogmele ortodoxe şi viaţa morală şi care formează un mare tezaur al lumii creştine.

Şi acum să vă amintesc pe scurt viaţa şi faptele fiecăruia din cei trei sfinţi ierarhi:

Sfântul Vasile cel Mare a văzut lumina zilei în Cezareea Capadociei (Turcia de astăzi), dintr-o familie aleasă de creştini. Părinţii săi, Vasile şi Emilia, au avut zece copii. Îndemnaţi de Dumnezeu, au dat pe Vasile din copilărie la învăţătura cărţii, crescându-l de mic în frica lui Dumnezeu.

Fire adânc gânditoare, evlavioasă, tăcută, Sfântul Vasile a străbătut cu multă uşurinţă toată învăţătura cea ritoriceasca şi filosofia ce se putea oferi pe atunci de cea mai înaltă şcoală a faimoasei Atene. Aici s-a împrietenit cu marele Grigorie; aici a uimit pe dascălii săi; aici a deprins “firea filosofiei, care este – după cum singur spunea – gândul morţii”.

Îndemnat de Duhul Sfânt, a plecat apoi să viziteze toate mânăstirile şi pustietăţile Egiptului, iar de aici s-a dus la Ierusalim să se închine la Mormântul Domnului. După ce a primit botezul în râul Iordanului, s-a dus în Cezareea Capadochiei – patria sa – unde a fost făcut preot. Dar el, iubind mult liniştea şi rugăciunea, s-a retras în părţile Pontului, unde a întemeiat o aleasă mânăstire, cu viaţa de obşte. Venind aici şi Sfântul Grigorie, au trăit împreună cele mai alese clipe de bucurii duhovniceşti, pe care apoi adesea şi le aminteau unul altuia. Aici au scris împreună neîntrecute cuvinte ascetice despre rugăciune, post, viaţa de obşte, preoţie, dragoste etc.

Nevoia în care se află Biserica din Cezareea, strâmtorata de eretici, l-a silit pe marele Vasile să lase pustia şi să vină în ajutorul Bisericii lui Hristos. În scurtă vreme, fiind ales episcop, cu multă putere şi osârdie, biruieşte pe începătorii eresurilor, împaca pe ortodocşi, uneşte Biserica dezbinată, mângâie inimile păstoriţilor, hrăneşte pe cei săraci din hambarele bogaţilor, adapă pe cei însetaţi din izvoarele bunei credinţe.

Sfântul Vasile era mare, nu atât ca statura, cât mai ales cu darul ce era într-însul, cu viaţa să aspră, cu mintea să adânc gânditoare. Avea şi darul facerii de minuni, cu care adesea scotea duhurile necurate din oameni, vindeca boli grele, spunea cele viitoare. Viaţa lui era mai mult îngereasca decât omenească. Neîncetat se ruga, învaţa mereu, mângâia pe toţi. Pentru aceasta s-a făcut doctor bolnavilor, hrănitor flămânzilor, pastor adevărat al oilor celor risipite.

Aur pentru sine nu strângea, dar cu aurul învăţăturilor sale pe toţi îi îmbogăţea. Haine bune nu purta, dar pe toţi săracii Capadociei îi îmbrăca. Pâine de prisos pe masa nu avea, dar nimeni nu se întorcea de la el flămând şi nemiluit.

Cine altul ca Sfântul Vasile a purtat atâta grijă de cei săraci, cine a făcut ca el din Cezareea o adevărată casa de oaspeţi pentru străini, cu spitale pentru bolnavi, cu azile pentru bătrâni şi locuri de vindecare pentru suferinzi. Apoi îi înfrunta pe împăraţi, îi ruşina pe eretici, îi smerea pe filosofi, uimea pe ritori, pe călugări îi povăţuia, pe văduve le ascultă, pe necredincioşi îi aducea la credinţa, pe păcătoşi îi primea şi cu canon de pocăinţă îi vindecă.

Fiind din tinereţe bolnăvicios, în anul 379, Sfântul Vasile cel Mare s-a mutat la Domnul în vârstă de 51 de ani, după ce a păstorit Biserica lui Hristos, mai bine de opt ani.

Sfântul Grigorie Teologul s-a născut în oraşul Nazianz, aproape de oraşul Cezareea Capadociei. Părinţii săi, Grigorie şi Nona, fiind binecredincioşi, l-au crescut de mic în bună credinţă, dându-l la învăţătura cărţii. Iubind mai mult frumuseţea vorbirii, a învăţat şi a deprins mai mult ca oricare meşteşugul retoricei, de la cei mai aleşi dascăli ai Atenei.

Întors la Nazianz, a fost făcut preot de tatăl său, ce era episcop acolo, apoi s-a retras cu Vasile la o mânăstire întemeiată de ei în Pont. Fiind chemat de tatăl său şi de nevoile Bisericii împresurată de eretici, Sfântul Grigorie s-a reîntors în Nazianz. După multă stăruinţă, fiind făcut episcop de însuşi prietenul său, Vasile, nu a primit scaunul cel încredinţat lui, ci petrecea lângă bătrânul său tată, ajutându-l să biruiască pe înverşunaţii eretici.

Fiind iubitor de linişte, nu a primit episcopia Nazianzului, dar cu gura sa cea plină de dar şi cu măiestria cuvântului, pe toţi ereticii i-a îmblânzit şi i-a adus la credinţa cea adevărată. Apoi, fiind ales episcop al Constantinopolului, marele Grigorie a făcut aici adevărate minuni. Cine a vorbit mai frumos ca Sfântul Grigorie? Cine a apărat mai bine dogmele Bisericii? Cine a rostit cuvinte mai înalte despre Duhul Sfânt, despre dragoste, despre credinţa cea adevărată? Cine a uimit în Sinodul al II-lea Ecumenic pe toţi episcopii? Cine a ruşinat pe filosofi şi a smerit pe ritori, mai mult ca el, cu adâncimea gândirii sale şi cu dulceaţa vorbirii?

Dornic de singurătate, după doisprezece ani de păstorie, se retrage în satul său natal, Nazianz, pentru a vorbi numai cu Dumnezeu, pe care Îl iubea atât de mult.

Cu toate că Sfântul Grigorie Teologul era o fire mult mai sensibilă, adânc gânditoare, însetată după linişte, nimeni nu a vorbit vreodată mai frumos ca el din amvonul bisericii, nimeni nu a apărat mai cu tărie dogma Preasfintei Treimi, nimeni nu s-a ridicat mai mult cu vorbirea de Dumnezeu, decât Sfântul Grigorie. Din aceste pricini s-a şi numit “Teolog”, adică “Cuvântător de Dumnezeu”.

Împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, în anul 389, Sfântul Grigorie Teologul trece la Domnul în vârstă de 60 de ani, lăsând Bisericii un nepreţuit tezaur de cuvinte şi învăţături dogmatice.

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în vestita cetate Antiohia Siriei, din părinţi creştini, Secund şi Antuza. Fiind singur la părinţi, a fost dat la învăţătura cărţii, la cei mai aleşi dascăli ai vremii de atunci. Murind tatăl său din tinereţe, fericitul Ioan şi-a ales viaţa cea îngerească, retrăgându-se la o mânăstire şi de aici într-o peşteră, unde singur s-a nevoit în post şi rugăciune patru ani.

Fiind apoi hirotonit preot de episcopul Flavian, slujea cu multă osârdie în Biserica cea Mare a Antiohiei. Aici rostea neîncetat cuvinte de învăţătură, de pocăinţă şi de mângâiere poporului însetat, încât s-a făcut cunoscut în toată cetatea. Pentru bună lui învăţătura şi frumuseţea vorbirii a fost numit de toată creştinătatea “Gura de Aur”. Ales patriarh al Constantinopolului, Sfântul Ioan, deşi a primit cu sila această mare cinste, a păstorit turma lui Hristos cu mare osârdie, timp de nouă ani, ducând-o la vreme la apă şi hrănind-o cu cuvintele sale cele aurite.

Sfântul Ioan Gură de Aur, zis şi Hrisostom, a întrecut pe toţi dascălii Bisericii noastre, nu atât prin înălţimea cuvintelor, nu prin asprimea învăţăturilor, cât mai ales prin dulceaţa vorbirii sale, atât de curgătoare şi pe înţelesul tuturor. Nimeni nu a vorbit mai mult ca Sfântul Ioan Hrisostom despre pocăinţa, despre folosul rugăciunii, despre mergerea cât mai regulat la biserică, despre păcat, despre moarte, despre judecată şi răsplata viitoare. Nimeni nu a tâlcuit mai bine ca el Sfânta Scriptură. Nimeni nu a hrănit turma să cu mai multe învăţături, nimeni nu a apărat mai bine pe săraci şi pe văduve, nimeni nu s-a nevoit cu postul şi rugăciunea mai mult decât Sfântul Ioan Gură de Aur.

El era păstorul cel adevărat, tatăl săracilor, apărătorul văduvelor, mângâietorul sarmanilor, hrănitorul flămânzilor, mustrătorul boierilor, primitorul izgoniţilor şi învăţător prealuminat a toată lumea. Doctor minunat al sufletelor, el ştia să scoată cu cuvântul spinii patimilor din inimile oamenilor şi apoi să pună alifie pe răni, prin învăţăturile sale cele aurite.

Dar, ca întotdeauna, curajul şi îndrăzneala cuvintelor sale i-au adus multe necazuri şi încercări la sfârşitul vieţii. Astfel, izgonit din scaun şi exilat de împărat şi de soţia sa, Eudoxia, marele dascăl şi păstorul cel bun, Sfântul Ioan Gură de Aur, moare în grea suferinţa, departe de oile sale în anul 407, având pe buze aceste cuvinte: “Slava lui Dumnezeu pentru toate!”

Iubiţi credincioşi,
După ce am amintit, pe scurt, viaţa Sfinţilor Trei Ierarhi, să vă spun în puţine cuvinte cum a luat naştere praznicul de astăzi.

Pe vremea împăratului bizantin Alexios Comnenul (secolul XI), s-a născut o neînţelegere între credincioşii din Constantinopol, privind cinstirea Sfinţilor Trei Ierarhi. Unii dintre ei cinsteau mai mult pe Sfântul Vasile, zicând despre el că este mai înalt în cuvinte, ca unul ce a încercat şi a ispitit firea lucrurilor prin sine, şi cum că era atât de îmbunătăţit, încât puţin lipsea de a-l asemăna cu îngerii. Nu făcea pogorământ legii, nici nu ierta cu uşurinţă, ci era aspru, neavând la el nici un lucru pământesc. Aceştia îl micşorau pe Sfântul Ioan Gură de Aur, ca şi cum ar fi fost oarecum împotriva marelui Vasile, fiindcă era îngăduitor şi atrăgător la pocăinţă. Alţii înălţau pe dumnezeiescul Hrisostom, precum că ar fi fost în învăţături mai iertător şi sfătuia cu uşurinţă pe toţi, chemându-i la pocăinţă. Pentru aceasta îl cunoşteau mai mult ca pe Sfinţii Vasile şi Grigorie, atât pentru mulţimea cuvintelor celor curgătoare de miere, cât şi pentru iscusinţa cugetărilor.

Alţii cinsteau mai mult pe Sfântul Grigorie, ca cel ce a întrecut prin înţelepciune, prin frumuseţea vorbirii şi prin învăţătura elinească pe toţi dascălii cei vestiţi. Ziceau, deci, ca înţeleptul Grigorie îi întrecea pe toţi şi de aceea i se cuvenea întâietatea. Din această pricină s-au împărţit şi credincioşii, încât unii se chemau ioaniteni, alţii vasiliteni, iar ultimii grigorieni.

Văzând Sfinţii Trei Ierarhi ca se dezbină Biserica din cauza lor, s-au arătat în vis şi în chip văzut, câte unul deosebit, apoi toţi trei împreună, lui Ioan, mitropolitul cetăţii Evhaitelor, un pastor îmbunătăţit şi preaînţelept, zicându-i:

“După cum ne vezi, noi suntem una la Dumnezeu şi nu este între noi nici o ceartă sau împotrivire, ci fiecare fiind călăuziţi de dumnezeiescul Duh, am învăţat şi am scris spre mântuirea cea de obşte şi folosul oamenilor. Tot ce am învăţat noi am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi nu este între noi nici unul întâi sau al doilea, ci, dacă veţi vorbi de unul, cei doi urmează. Deci, scoală-te şi porunceşte acestora ce se ceartă şi se dezbină din cauza noastră, să nu se mai certe pentru noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am sârguit, atât în viaţă, cât şi după moartea noastră să împăcăm lumea şi s-o aducem la unire. Deci rânduieşte-ne la toţi trei o zi, când ţi se va părea de cuviinţă şi ne fă praznic cuviincios odată. Apoi spune şi celorlalţi creştini, care vor fi mai pe urmă, ca noi suntem una la Dumnezeu şi vom fi mijlocitori în cer înaintea Preasfintei Treimi, pentru mântuirea celor ce vor săvârşi praznicul şi pomenirea noastră”.

Zicând acestea i se părea lui Ioan că Sfinţii Trei Ierarhi se urcă la cer, strălucind cu lumina nemărginită şi chemându-se unul pe altul pe nume. Deci, sculându-se arhiereul evhaitenilor, a făcut precum i-au poruncit Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan, potolind mulţimea şi pe toţi care se certau pentru ei. Astfel, Sfântul Episcop Ioan, aflând că în luna ianuarie se prăznuiesc toţi aceşti sfinţi: în ziua întâi, Sfântul Vasile, la 25, Sfântul Grigorie şi la 27, Sfântul Ioan Gură de Aur, i-a unit pe toţi trei, la 30 ianuarie, făcându-le slujba, canoane, tropare şi cântări de laudă precum se cuvenea. Deci, de aproape zece secole avem în Biserica sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi.

Suntem datori deci, fraţilor, să ţinem cu evlavie această sărbătoare şi să cinstim pe făcătorii noştri de bine, mulţumindu-le după putere, căci după datorie, nu putem. Să cinstim cu cuvinte de laudă pe cei trei cuvântători de Dumnezeu şi să le urmăm credinţa, râvnă pentru Biserică, dragostea lor pentru oameni, viaţa lor sfântă. Dar cum vom putea lăuda îndeajuns pe aceşti mari sfinţi, dascăli şi ierarhi ai Bisericii? Atât se cuvine să zicem, că dacă nu s-ar fi ostenit atât de mult aceşti sfinţi cu viaţa, cu cuvântul şi cu scrisul, nu ar fi scăpat creştinătatea de slujirea idolească, de eresurile cele cumplite împotriva Preasfintei Treimi şi de atâtea tulburări şi grele păcate care nelinişteau obştea creştinilor. Dar Dumnezeu a rânduit de sus pe aceşti mari luminatori să trăiască tocmai atunci când Biserica lui Hristos era învăluită şi tulburată şi înăuntru şi în afară.

Aceşti oameni cereşti şi îngeri pământeşti, trâmbitele adevărului, preaînţelepţi ritori, tunetele dumnezeirii celei nezidite, s-au sârguit să smulgă trecutul şi să risipească pe luptătorii împotriva dreptei credinţe, alungând cu praştia cuvintelor lor pe lupii cei răi, care dezbinau Biserică dreptmăritoare. Aceşti trei mari ierarhi şi păstori, cu înţelepciunea şi darul dat lor de Dumnezeu, au surpat zidurile cele rele ale vrăjmaşilor şi au smerit înţelepciunea elinească ce se ridică împotriva cunoştinţei de Dumnezeu, schimbând şi prefăcând totul spre bine, netezind şi îndreptând pe cele strâmbe, risipind toată asuprirea şi nedreptatea.

Treimea pământească a Sfinţilor Ierarhi, ne-a învăţat a ne închina Treimii celei mai presus de minte şi a mărturisi, după cum scrie în Crez, un singur Dumnezeu, închinat în trei persoane: Tatăl, Care este nenăscut şi pricină a toate; Fiul, născut din Tatăl şi Duhul Sfânt, Care este purces din Tatăl şi făcut cunoscut nouă prin Fiul. Nu sunt trei Dumnezei, ci un Dumnezeu în trei persoane, care au aceeaşi fiinţă şi prin care s-au făcut toate cele văzute şi nevăzute.

Dar să lăsăm pe alţii să le spună înţelepciunea, adâncă cunoştinţa, postul, rugăciunea, milostenia şi celelalte fapte bune pe care le aveau Sfinţii Trei Ierarhi. Noi să ne minunăm de grija lor cea mare care o aveau pentru mântuirea oamenilor, pentru că de aceasta se îngrijeau mai mult decât toate, cunoscând că prin fapte bune păstrează omul asemănarea cu Dumnezeu.

În ce fel au miluit Sfinţii Trei Ierarhi pe mulţi oameni, o să înţelegem din cele ce urmează: Dumnezeu a făcut lumea aceasta pentru oameni, iar aceşti sfinţi au tâlcuit firea tuturor făpturilor şi prin aceasta oamenii au cunoscut pe Ziditorul. Cerurile spun slava lui Dumnezeu prin frumuseţea şi mărimea lor, iar aceşti minunaţi dascăli explica cerurile şi pământul, adică lumea cea văzută şi nevăzută, cum este aşezată, rânduiala ei şi care este pricina pentru care le-a creat Dumnezeu. Ne-a dat Preabunul Dumnezeu, Testamentul Vechi şi Nou spre mântuirea noastră, şi aceşti mari sfinţi ne-au explicat mai bine că toţi Sfânta Scriptură şi ne-au îndemnat să păzim poruncile Domnului.

Mântuitorul S-a întrupat pentru noi, iar sfinţii aceştia ne tâlcuiesc şi ne fac cunoscută taina răscumpărării noastre prin întrupare, prin moarte şi înviere. A trimis Hristos pe Sfinţii Apostoli să propovăduiască în lume cunoştinţă de Dumnezeu, să piardă idolatria şi să întoarcă lumea la dreapta credinţă în Dumnezeu. A trimis pe Sfinţii Trei Ierarhi să propovăduiască adevărata credinţă, să izgonească din oameni întunericul necredinţei, să ruşineze pe eretici şi să aducă la Hristos cât mai multe suflete.

Iubiţi credincioşi,
Vedeţi grijă Sfinţilor Trei Ierarhi pentru unitatea Bisericii? Vedeţi grija lor pentru mântuirea oamenilor? Atât în viaţa cât şi după moarte, sfinţii se îngrijesc de unitatea Bisericii, de păstrarea cu sfinţenie a dreptei credinţe, de sporirea noastră în fapte bune şi de mântuirea lumii. Vedeţi cum a rânduit pronia dumnezeiască pe aceşti mari ierarhi, tocmai în secolul IV, secolul cel mai lovit de eresuri şi dezbinări, pentru a apăra unitatea credinţei în Biserică, pentru a salva creştinătatea de eresuri şi de idolatrie, pentru a smeri filosofia pagina şi a întări dogmele dreptei credinţe în lume?

N-au putut suferi Sfinţii Trei Ierarhi dezbinarea Bisericii lui Hristos, ei care se jertfiseră să menţină corabia Bisericii în pace, să sporească sfânta credinţă, să risipească eresurile şi să cureţe sufletele oamenilor de patimi. De un gând cu ei sunt toţi sfinţii şi îngerii din cer, ca şi toţi păstorii şi creştinii ortodocşi. Toţi se roagă înaintea Preasfintei Treimi pentru biruinţa Evangheliei, pentru pacea în lume şi mântuirea sufletelor noastre.

Însă la această unitate creştină, în familie, în Biserică şi în lume, trebuie să contribuie fiecare dintre noi. Gândiţi-vă cât de mare păcat face un creştin – bărbat sau femeie – care strică pacea şi unitatea familiei. Majoritatea divorţurilor de astăzi sunt tocmai din această cauză. Ei bine, aceşti creştini care distrug familia cuiva şi lasa copii orfani pe drumuri, sunt blestemaţi de Dumnezeu şi nu vor primi mântuirea aşa uşor.

Gândiţi-vă la aceşti creştini care sar gardurile Bisericii lui Hristos, care leapădă Sfânta Cruce, Sfintele icoane, Sfintele Taine şi tot ce avem mai scump. Aceştia, nu numai că se duc la adunările sectelor, dar intră şi în casele ortodocşilor, cu scopul de a-i dezbină, de a semăna tulburare, îndoială şi să atragă citi mai mulţi la eresul lor. Nu sunt ei oare asemenea lui Arie şi celorlati începători de eresuri? Toţi aceştia nu se pot mântui până nu se reîntorc în Biserică, de unde au plecat. Ei sunt îndemnaţi la dezbinare de diavolul, care nu poate birui decât în tulburare, ură şi îndoială. De aceea se şi numeşte vrăjmaşul nostru, “diavol”, care înseamnă “împotrivnic”. Toţi cei ce se împotrivesc adevărului, luminii, Bisericii, păstorilor, sfinţilor şi explică Evanghelia după capul lor, sunt fii ai celui rău care a dezbinat pe îngeri în cer şi dezbină mereu lumea pe pământ.

Să ne ferim, fraţilor, de cei ce dezbină şi tulbura casele, sufletele, obştea şi Biserica Domnului şi să ne rugăm permanent pentru unitatea ei. Dar, uneori, chiar copiii aceleiaşi mame se ceartă, se dezbină între ei. Aceasta este şi mai rău. La fel şi în Biserică, se dezbină uneori credincioşii noştri. Unii zic că ţin sărbătorile pe stil vechi; alţii zic că sunt în “Oastea Domnului”. Alţii zic că s-au pocăit şi nu sunt ca ceilalţi fii ai Bisericii. Oare de ce aceasta dezbinare? Numai diavolul, vrăjmaşul cel de obşte se bucura de neunirea noastră!

Să nu ne dezbinam unii împotriva altora, fraţilor. Toţi suntem ai lui Hristos, toţi suntem fiii Bisericii, dacă ascultăm de ea şi de păstorii ei. Toţi suntem ostaşii lui Hristos, dacă ducem lupta cea bună cu răbdare până la capăt. La Dumnezeu se mântuiesc cel mai greu ereticii şi cei mândri, dacă se întorc cu căinţa la Biserică. Iar cel mai uşor se mântuiesc cei smeriţi, care ascultă şi iartă pe toţi.

Să rugăm pe Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan, care sunt foarte cinstiţi în ţara noastră şi au la Iaşi cea mai frumoasă biserica din Europa închinata lor, să se roage înaintea Preasfintei Treimi pentru întărirea dreptei credinţe, pentru pacea şi unitatea Sfintei Biserici şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.

de Arhim. Ilie Cleopa – Predici