Cuviosul Anatolie Tihai evocat de contemporanii săi

Biografie a Cuviosului român Anatolie Tihai scrisă de japonezi și predica părintelui Pavel Sawabe ținută la primul parastas oficiat în Japonia în memoria misionarului român 

Scurtă biografie a răposatului Părinte Învățător Anatolie 

Fostul arhimandrit și Învățător Anatolie s-a născut la 23 noiembrie 1838 în sudul Rusiei, în orașul Hotin din gubernia Basarabia. Tătăl său, Dimitrie Fiodorovici Tihai, și mama sa, Elisabeta Chimovna, au avut mai mulți frați și surori, dar dintre aceștia toți, ei au fost cei mai evlavioși și blânzi. Anatolie a fost primul fiu al unor asemenea oameni. În aceeași lună, în ziua a treizecea, preotul Petru Cernov l-a botezat cu numele de mirean Alexandru.

Îndată după absolvirea seminarului teologic a fost tuns în monahism în Sfântul Munte Athos, iar apoi s-a înscris la Academia Teologică din Kiev. Și-a încheiat studiile peste patru ani și la 30 august 1871 a primit gradul științific de candidat în științe teologice. În primăvara anului 1872 a venit în țara noastră, având marea obligațiune a misionarismului în Japonia. Din acel moment el a slujit Biserica Ortodoxă cu multă tragere de inimă, dovadă fiind și faptul că la 24 aprilie 1876 a fost distins cu ordinul Sfânta Ana de gradul III de către Împăratul Rusiei Alexandru al II-lea. Cunoștințele i-au fost recunoscute prin alegerea sa, la 2 aprilie 1882, ca membru al Societății Arheologice a Academiei Teologice din Kiev.

Un crâmpei din viața sa ni-l arată pe Învățător pe când conducea Școala teologică de pe lângă biserica din Hakodate. Era îndată după restaurarea epocii Meiji și elevii din acea vreme erau needucați și sălbatici și nu-și aranjau gheta (saboți niponi – nota traducătorului). În fiecare dimineață însă toate gheta erau aranjate frumos. La început elevii credeau că gheta sunt aranjate de către servitor. Însă, într-o noapte, unul dintre elevi a trebuit să iasă pentru sine afară și a văzut că cineva aranjează gheta. S-a dovedit că acela era părintele Anatolie, iar a doua zi de dimineață acest elev le-a poverstit celorlalți că nu servitorul, ci Învățătorul părinte este cel care aranjează gheta. După asta elevii au început să-și scoată încălțămintea cu grijă. Trebuie să spunem că acesta a fost un semn de neașteptată atenție din partea unui străin proaspăt sosit în Japonia. Dar anume aceasta a fost metoda pedagogică a părintelui Învățător și asemenea episoade sunt multe.

În data de 3 a lunii trecute, în biserica din Surugadai (catedrala Nikorai-do – nota traducătorului) părintele Sawabe a rostit o cuvântare în timpul parastasului pentru fostul Învățător Anatolie. Parastasul a fost oficiat de părintele Sawabe (Pavel Takuma Sawabe – nota traducătorului), dar a fost comandat de Miakawa Magojiro:

”Astăzi am săvărșit parastasul pentru răposatul părinte Învățător Anatolie, căruia îi suntem foarte îndatorați. Cineva trebuie să spună cum a slujit Învățătorul nostru Biserica Ortodoxă a Japoniei și ce a realizat. Bineînțeles că astăzi în Biserica noastră sunt oameni meșteșugiți la vorbă, dar eu sunt cel care, mai mult decât alții, am avut parte de binefacerile și dragostea părintelui Învățător Anatolie, căci din prima și până în ultima zi eu am fost cel care am împărtășit cu părintele Învățător aceleași scopuri și am împărțit aceleași osteneli, de aceea mi s-a spus: ești cel mai potrivit să vorbești despre părintele Învățător Anatolie.

Înainte de a vorbi despre biografia părintelui Învățător Anatolie, trebuie să spun în ce stare se afla Biserica Japoniei atunci când Învățătorul a venit în Japonia. Biserica exista încă dinaintea sosirii sale în Japonia. Atunci actualul episcop a mers pentru scurtă vreme în Rusia, de unde a revenit în Japonia, iar în anul următor părintele Anatolie a venit în Japonia. În acea vreme credincioșii Bisericii noastre erau cei din biserica din Hakodate și ei credeau că ar trebui să studieze științele rusești și, cu binecuvântarea episcopului, învățau limba rusă. Eu eram împotriva unei asemenea abordări. Am insistat ca să înființăm o misiune cât mai repede posibil. Și iată că până la urmă părerea mea a ieșit învingătoare și am hotărât cu toții că Învățătorul Nicolae trebuie să se mute la Tokio pentru o bună desfășurare a activității misionare. Atunci 4 sau 5 persoane au hotărât să se întoarcă la Senday pentru activitatea misionară. Eu am mers la Tokio pentru a găsi o casă pentru episcop. Dar eu nu sunt prea bun la lucruri din astea și nu am putut găsi o casă potrivită. Anume în acea vreme domnul Ono venise la Tokio cu treburi legate de nepoata sa și l-am rugat să găsească el o casă, iar eu între timp să mă ocup de misiune în Senday, chiar dacă timpul nu-mi îngăduise să obțin pentru asta aprobarea episcopului. Și iată așa, cu de la sine putere, am făcut înde noi schimb de obligații. Anume în acea vreme sosise în Japonia părintele Anatolie. La Senday am fost foarte binevenit. Pe durata unei singure luni de ziele am avut 112 sau 113 botezuri. Anume acești oameni sunt astăzi în Biserică asemenea unor mari sensei (oameni învățați – nota traducătorului). Părintele Învățător Anatolie a mers la Hakodate, iar până la urmă s-a găsit la Tokio o casă potrivită pentru episcop. Și episcopul l-a lăsat la Hakodate pe Anatolie, care încă nu cunoștea limba niponă, iar el s-a mutat la Tokio. Pe când eu m-am ocupat sârguincios de misiune la Senday și am fost băgat la închisoare. Ceva asemănător avusese loc și la Hakodate. Peste 4-5 zile după cele întâmplate la Senday, și la Hakodate au fost neplăceri din partea autorităților locale. Și iată că părintele Învățător Anatolie, care încă nu cunoștea limba niponă, nu cunoștea societatea japoneză și care nu avea pe nimeni ca să-l ajute, a întâmpinat mari greutăți. S-a găsit însă un oarecare Alexandru care să-l ajute în această situație neplăcută. Părintele Învățător Anatole a avut un caracter atât de neînfricat, încât era imposibil să-l cuprindă teama. Chiar și în vremurile grele el a lucrat ca de obicei. În timpul acestor neplăceri el a găsit o soluție și credincioșii au fost încântați de acest fapt. Cât despre situația episcopului, se spune că eu, aflându-mă în închisoare, mă puteam considera fericit și, la drept vorbind, am fost fericit în comparație cu el, care, îmi spusese domnul Ono, neavând unde să locuiască în Tokio, era nevoit uneori să înopteze în câte vreo casă părăsită. Iar domnul Ono nu avea pe ce să se culce, de aceea de câteva ori s-a culcat pe cufăr. Îmi pare rău că nu pot spune cu exactitate în ce lună și în ce an s-a întâmplat asta. A trebuit să mă pregătesc în grabă pentru a ține această cuvântare și nu am putut aduna date precise. Peste aproximativ patru luni eu am fost eliberat din închisoare și am mers la Tokio pentru a mă întâlni cu episcopul. Episcopul s-a bucurat nespus, iar eu, cu această bucurie, am revenit la Hakodate, unde m-am întâlnit cu Învățătorul Anatolie și, iată, de atunci am fost tot timpul împreună cu sfinția sa.

Cât despre aportul Învățătorului Anatolie, spre deosebire de episcop, este greu să găsim o realizare admirabilă sau măreață, pentru că, la drept vorbind, Biserica noastră a fost înființată de episcop, care o și conduce până în ziua de astăzi, și de aceea totul a depins de episcopul Nicolae și nu de Învățătorul Anatolie. Altfel spus, Învățătorul Anatolie a fost asemenea unei mame în familie. Cu alte cuvinte, în timp ce episcopul a fost stăpânul incontestabil al familiei, Învățătorul Anatolie ne-a fost ca o maică mult preaiubitoare. De aceea nu ni se arată meritele admirabile ale Învățătorului Anatolie. De fapt, așa și trebuie să fie. Când scriem istoria, noi scriem adesea despre faptele capului familiei, dar arareori scriem despre faptele mamei, dar, de fapt, meritele mamei în rezolvarea trebuirilor interne ale familiei sunt foarte importante. Lucrarea Învățătorului a fost o lucrare în sânul familiei. Preoții și misionarii mai în vârstă vor fi cu toții de acord cu această părere. Este  însă de luat în seamă faptul că în timp ce la Tokio nu se săvârșise încă nicio slujbă bisericească, la Hakodate acestea se țineau de mult. Și asta pentru că la Hakodate fuseseră create condițiile prielnice pentru ca slujbele bisericești să poată fi ținute. Când episcopul s-a mutat în acea încăpere care ne amintește de o casă cu stafii,  la Tokio, în cartierul Surugadai, erau doar câteva căscioare, nu exista loc de închinare, pe când la Hakodate exista deja o biserică în care slujbele se țineau în limba rusă. Atunci însă nu existau citeți ruși în strană. De aceea, anume eu am fost citeț. Au fost foarte multe întâmplări interesante din acea perioadă, despre care nu voi aminti aici, căci acestea le sunt cunoscute tuturor. Mai întâi eu am tradus primul răspuns ”Doamne, miluiește!” în limba niponă, iar apoi m-am străduit să traduc textul întregii cântări din rusă în japoneză și a devenit cu putință să cântăm în japoneză. Apoi însă a venit Iacob-san (Tihai- nota traducătorului). El a pus pe note cuvintele japoneze și astfel am avut o cântare adevărată. Înante noi cântam rusește prima frază din Heruvic, pe care o scrisesem cu alfabetul katakana și astfel cântam. Când au intrat în biserica noastră niște marinari ruși debarcați de pe corăbiile de război și au auzit această frază, au râs cu poftă. Învățătorul părinte Anatolie își aducea întotdeauna aminte despre această întâmplare, însă întotdeauna spunea: ei, ce să-i faci? Și astfel, noi ne-am descurcat în orice situație. Nu de mult a sosit aici un arhiepiscop grec și s-a rugat și probabil că nu ați înțeles acele cuvinte. Noi avem însă experiența ținerii slujbei bisericești în limba greacă. Odată a sosit un vapor la Hakodate și printre marinari erau și greci. Ei ne-au rugat să ținem o slujbă în limba greacă. Și noi nu am știu cum să procedăm. Învățătorul părinte Anatolie ne-a spus: eu voi rosti rugăciunile în limba greacă, iar voi, citeții, puteți să răspundeți grecește ”Doamne, miluiește!”, ”Ție, Doamne!” și ”Amin!”. Eu nu cunosc nici limba rusă și nici limba greacă, dar sunt obișnuit să acult limba rusă și știu când trebuie să spun răspunsurile, însă în greacă nu știu deloc. Mai mult, Învățătorul părinte Anatolie a citit rugăciunile în limba greacă, iar eu nu am înțeles când trebuie să răspund cu ”Doamne, miluiește!” și de aceea am spus ”Ție, Doamne!”, dar și ”Amin!” pe dibuite. Liturghia însă continua, iar eu am spus ”Amin!” și tot așa de vreo patru ori. Atunci, Învățătorul părinte Anatolie m-a oprit și mi-a spus: Gata, de-acuma ajunge! Așa era caracterul Învățătorului părinte Anatolie, care nu-și făcea griji din cauza oricărui mărunțiș. Pe de altă parte, însă, Învățătorul părinte Anatolie dacă începea un lucru, nu se mai oprea, asemenea picăturii care cade des, și, până la urmă, a devenit posibil să săvârșim liturghia în japoneză.

La un an după neplăcerile pe care le-am avut cu autoritățile din Hakodate, eu și cu părintele Anatolie am mers la Tokio. Era în ziua de 18 ianuarie, o mare sărbătoare. Dacă am fi fost în Hakodate, am fi săvârșit negreșit sfânta liturghie. Dar s-a confirmat presupunerea noastră că la Tokio nu va fi nicio liturghie. De ce? Pentru că cei de la Tokio erau prinși cu învățătura, întrucât îi convocaseră pe elevi și nu mai era loc unde să se poată sluji. Când Învățătorul părinte și-a încheiat treburile și s-a întors la Hakodate, el a ales 6 sau 7 candidați pentru a fi misionari. Dar aceștia încă nu erau pregătiți ca să meargă în afara orașului Hakodate, de aceea i-a oprit la Hakodate. Și nu le-a găstit alceva de lucru decât să conspecteze comentariile la Biblie făcute de părintele Anatolie. Dar cum aceștia erau mulți și cam nu prea mai aveau ce face, era bine să le fi dat ceva lucru fizic, drept care le-a spus să adune pietre în jurul bisericii. Toți elevii au fost nemulțumiți, însă, văzând asta, Învățătorul părinte Anatolie s-a dus și a început primul să care pietre. De aceea, nimeni nu s-a mai putut plânge și toți au muncit fizic. Printre aceștia cei mai interesanți s-au dovedit a fi Numabe și Oshima. Și cum oamenii aceștia nu puteau fi lăsați fără treabă, eu și cu 4-5 dintre ei am mers să facem misiune într-un loc care se cheamă Saru și am predicat acolo când și cum am apucat. Învățătorul părinte Anatolie explica tot timpul Scriptura, dar nu ținea prea bine predica. Iar când predica prea lung începeam să pirotim. Când predica însă în încăpere, o făcea bine. Poate nu foarte bine, dar tot ceea ce ne spunea era întotdeauna clar. De aceea, foarte multe dintre comentariile sale rămân valabile și astăzi. Printre acestea sunt și comentariile la cartea Facerii. Erau comentarii foarte bune pentru noi, pentru că reprezentau o explicație comprimată a cărții Facerii în traducerea domnului Horita. Așa cum aceste comentarii erau foarte bune și clare, eu și cu Alexei Yamanaka le-am redactat și le-am scos într-un volum. Asfel, părintele Anatolie le explica întotdeauna Scriptura misionarilor și le dădea material pentru lucrarea lor.

Avem datoria de a-i aduce un cuvânt de lăudă Învățătorului părinte mai cu seamă pentru faptul că a condus oamenii nu doar cu vorbe, ci cu căldura sufletului său. El i-a iubit pe credincioși, iar  căldura sufletească și modestia au fost calitățile lui caracteristice. El ne-a făcut să simțim această căldură prin care am devenit o Biserică, pentru că toate au început de la această căldură sufletească. De ce? Pentru că Învățătorul părinte știa să conducă prin exemplul purtării sale, iar credincioșii erau încântați de demnitatea Învățătorului părinte și se străduiau să-l imite. Astfel, Învățătorul părinte i-a imprimat felul său de a fi bisericii din Hakodate. Iar felul de a fi al credincioșilor din bisericile aflate la nord de Tokio derivă din cel al bisericii din Hakodate. Anume acesta este un monument viu. Învățătorul părinte Anatolie călătorea des între Tokio și Hakodate și ne-a arătat nouă cum trebuie să fie relațiile dintre un episcop și credincioși.

În plus, Învățătorul părinte Anatolie s-a îngrijit în mod deosebit de educația copiilor în duhul creștinismului și anume din acest motiv a și înființat școala primară din Hakodate. După cum spunea părintele Anatolie în vremea aceea, credincioșii de astăzi s-au lepădat de păgânism dar mai păstrează obișnuițe păgâne. De aceea este destul de complicat să-i faci pe credincioșii de astăzi creștini adevărați. Și părintele Anatolie le-a acordat atenția principală copiilor. Inițial domnul Damian Igarashi a fost responsabil de asta și copiii erau instruiți, însă lucrurile s-au dezvoltat și această responsabilitate a trecut în sarcina domnului Numabe. Într-o dimineață, chiar la revărsatul zorilor, Învățătorul părinte Anatolie a intrat cu lacrimi în ochi și s-a plâns că moravurile copiilor s-au stricat. De obicei, el nu se mira de nimic, dar iată că un om ca el a lăcrimat văzând stricarea copiilor. Noi am fost foarte mirați și l-am întrebat care este cauza. După cum s-a dovedit, copiii desenaseră ceva urât pe unul dintre pereții școlii. Văzând una ca asta, Învățătorul părinte a spus: iată că până și copiii pot avea o atât de proastă purtare… Și s-a îngrijorat tare. Noi l-am liniștit, însă această întâmplare ne arată cât de adâncă era preocuparea lui pentru copiii. Acest duh al său s-a transmis mai apoi școlii și astăzi acest duh înflorește. Așa a fost începutul școlii primare din Hakodate. Care era puterea bisericii în vremea aceea? Biserica din Tokio de asemenea se dezvolta de la o zi la alta, ajungând să aibă 50 sau chiar 100 de învățăcei. Cât privește însă biserica din Hakodate, pentru locuitorii din Senday și Morioka devenise mai comod să meargă la Tokio decât la Hakodate și de aceea începuseră să vină mai puțin la Hakodate. Din această cauză, Învățătorul părinte Anatolie vizita personal bisericile din Tohoku (nord-estul Japoniei – nota traducătorului) și a imprimat un stil aparte în biserică, lăsând un model de liturghisire.

Mai târziu, după ce episcopul s-a întors în Rusia pentru a fi hirotonit în treapta de episcop, el (părintele Anatolie Tihai – nota traducătorului) s-a aflat la Tokio și timp de un an a slujit în treapta de adjunct al episcopului. Anume în acea perioadă progresul Bisericii a fost unul substanțial. Și cu toate acestea, nu putem spune că în asta a fost doar meritul Învățătorului părinte Anatolie. De ce? Pentru că acea perioadă a fost foarte prielnică Bisericii, care se dezvolta mergând înainte asemenea unei corăbii cu pânzele umflate de vânt.

Apoi, părintele Anatolie a fost numit la Osaka. Meritul înființării bisericii din Osaka este meritul părintelui Anatolie.

Nu vă voi obisi povestindu-vă întâmplările care au avut loc după asta, pentru că voi le cunoașteți mai bine decât mine. Eu am povestit doar o mică parte dintre marile merite ale părintelui Anatolie. Vom avea posibilitatea să vorbim despre aceste merite în viitor.

Astăzi am slujit parastasul pentru Învățătorul părinte Anatolie. El a fost întotdeauna un ajutor al episcopului și a introdus rînduială în treburile interne ale Bisericii. Iată însă că lumea aceasta a fost părăsită nu doar de Învățătorul părinte Anatolie, dar și de atâția alții care s-au trecut din viață, iar cei care mai sunt în viață sunt deja bătrâni. De aceea, domniile voastre, care sunteți plini de forțe proaspete, luați-le locul înaintașilor mai în vârstă. Să nu vă gândiți deloc că nu v-ar ajunge puteri. La început și eu am fost atât de slab că am repetat ”Amin!” de 4 ori, și cu toate acestea mi-am îndeplinit datoria. Când ne-am început activitatea misionară noi nu cunoșteam decât jumătate din Învățătură. Desigur că atunci și lumea era mai simplă. Și cu toate acestea, așa am lucrat noi. Și ce Biserică avem astăzi? Avem mulți teologi, mulți misionari cu experiență. Biserica noastră s-a desăvârșit. Deci ce Biserică avem astăzi? Eu înțeleg că a devenit de zece, ba chiar de o sută de ori mai complicat să faci misiune decât altădată. Dar noi avem instrumentele care să asigure mersul înainte al misionarismului. Noi suntem deja bătrâni. Dacă oameni noi se ocupă de mișcarea misionară, ei vor reuși negreșit. Domnilor, nu este deloc complicat să treci dincolo de un munte înalt sau să pășești peste Mările Nordului. De aceea, vă rog, domniile voastre, ca, aducându-ne cu toții aminte de Învățătorul părinte Anatolie, să faceți tot ce vă stă în puteri pentru a vă îndeplini sarcinile încredințate de Biserică. Să fie așa cum sper, în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh! Amin!”

Publicat în revista tokiotă ”Seikyo Shinpo”, nr. 318 din 1 martie 1894, anul 25 al epocii Meiji, paginile 10-15

Notă: Mulţumiri speciale domnului profesor doctor Kimitaka Matsuzato de la Universitatea Hokkaido pentru ajutorul acordat la transpunerea din japoneză în română a acestui text.

Vlad Cubreacov, https://cubreacov.wordpress.com/