Dacă vreodată voi avea nevoie de tine, pot să te chem?

Oamenii își dau porecle, se insultă prin cuvinte sau gânduri, își detestă munca, nu le place casa în care locuiesc, mașina sau tramvaiul și tot așa. Listă fără de sfârșit…Sunt secătuiți de energie.

O căutare sterilă, în care mintea condamnă mereu și se hrănește din asta.  Nu mai juca jocul regretelor! Ai putea fi fericit în permanență. Cea care te împiedică să o faci este mintea, îmbrăcată cu o haină pesimistă, negativă. „Nu pot, nu știu, nu am”. Un automatism al lipsurilor care îți amintește în permanență, făcându-te să te simți prost și împiedicându-te să te bucuri de ceea ce ai deja. Te torturează zi și noapte. Mintea devine pentru unii tiran, călău sau abuzător.

Duhul sfânt îți ghidează pașii pretutindeni. Ai trecut din mâl în apă limpede. Iubirea și moartea sunt împreună. Caută sensul. Ai observat unde te lovește rutina. Te deschizi pe interior atunci când ești izbit. Îți ești dușman și prieten. Ce te atrage? Spatele sau fața din celălalt? Eu nu caut omul fără sare. Pune pe mama și tata să stea la locul lor, iar tu trăiește propria ta poveste de viață. Viața vine în fiecare an cu bucuria și durerea ei. Alungați iarna din sufletele voastre! Gerul și viscolul din inimile noastre fac să rămânem înzăpeziți unul de altul. Utilajul iubirii vrea să dezăpezească, doar că nu are aprobarea minții care are nevoie să însemne ceva. Sau să-i fie plătite datoriile…Putem oricând să o luăm de la capăt. Iar și iar. Ori de câte ori este nevoie.

Doamne pudrează cu zahăr peste lume. Probabil suntem sărați, acri, fără gust și zăpada ne îndulcește. Și pe noi, și pământul. Cine nu zboară, se răstoarnă…

Când deschizi o fereastră spre viitor, nu uita să închizi ușa spre trecut, altfel vântul îți suflă prezentul.

– Pământule, știi că vreau să-mi cer iertare? spuse cerul lăcrimând…

Din Ieromonah Hristostom Filipescu, Asculta, Priveste, Atinge, ed. PIM, Iași 2015, 193-194