Dăruind, iubeşti! Iubind, dăruieşti!

Cum putem alina durerea despărţirii de cel sau de cei pe care îi iubim, când rugăciunea pentru ei adânceşte durerea că nu putem încă să trăim în cununie duhovni­cească veşnică?

Vrajă! Ziceţi că v-o lăsat băiatul şi că vi-i dor de el şi nu ştiţi ce să faceţi. Sau că a murit cineva din casă şi nu ştiţi ce să faceţi să-l păstraţi veşnic lângă voi.

Pentru primul caz, nu poţi pierde ce nu-i al tău! Dacă-i al tău, nu-l pierzi! Dacă nu-i al tău, de ce te plângi că ai pierdut, că n-ai pierdut nimica! În cazul celui plecat, pentru cel pe care îl iubeşti nu există moarte. Repet: declaraţia de dragoste prin excelen­ță este: tu n-ai să mori niciodată!

Problema noastră este că, atunci când ne pierdem iubita, pierdem şi iubirea. Sau când pierdem iubitul, pierdem şi iubirea. Şi ni se pare că mama nu ne-a făcut ceaiul prea cald, sau de ce l-a făcut prea cald? Că s-au aburit geamurile, că cearceaful ne roade, că nu ne merge bine la şcoală, că n-a venit metroul, că n-a plecat autobuzul, că ăla n-a zâmbit şi toată lumea e vinovată – cu excepţia noastră, desigur, că noi suntem victimele dureroase ale acestei ruperi de sensuri metafizice.

Tot timpul noi vorbim de iubire la modul metafizic, dar o trăim foarte fizic, şi din această tensiu­ne se naşte schizofrenia sentimentelor noastre şi, uneori, chiar schizofrenia ca boală. Că noi suntem foarte pla­tonici în exprimare şi foarte aristotelici în… ciocniri. Şi atunci sigur că apare această tensiune nenorocită care rupe sufletul omului în două.

Nu vreau în niciun caz să diminuez vreo dramă a unei ne-iubiri, dar să ştiţi că, în situaţia în care aţi pierdut o iubire, trebuie să spuneţi aşa: Atât de mult te iubesc, în­cât, înţelegând că nu îţi este bine lângă mine, te las să mergi să iubeşti pe cine crezi că e iubirea ta.

Dăruind, iubeşti! Iubind, dăruieşti! Eşti atât de im­portant pentru mine, încât nu-mi pot explica lumea fără prezenţa ta în ea, dar dacă prezenţa mea în lumea ta nu mai dă sens lumii tale, îngăduie-mi să te las să ieşi din lumea mea, ca să devii sens lumii în care iubeşti. Sigur că-i greu! Na! Abia acum încep să te iubesc, când simt că te-am pierdut pe totdeauna! Da, romanţa din anii ’30.

Extras din Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, p. 41-43