De ce rugăciunea noastră nu este auzită și împlinită? Predica Sf. Teofan Zăvorâtul în ziua de sâmbătă a săptămânii a 34-a

Rugăciunea adevărată, stăruitoare și lucidă, făcută timp îndelungat, cu suflet zdrobit, cu mintea concentrată, și nu cu vorbărie goală, este într-adevăr bine primită. Mobilul oricărei rugăciuni este smerenia, iar dovadă de smerenie este rugăciunea. (Sf. Nectarie Taumaturgul)

Sâmbătă [II T im. 2,11-19; Lc. 18,2-8].

Pentru a face să se întipărească mai bine în suflete adevărul potrivit căruia „trebuie pururea să ne rugăm şi să nu deznădăjduim” şi să continuăm a ne ruga, Domnul a rostit pilda cu judecătorul care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina dar a împlinit până la urmă cererea văduvei nu pentru că s-ar fi temut de Dumnezeu şi s-ar fi ruşinat de oameni, ci numai şi numai pentru că văduva
aceea nu-i dădea pace.

Aşadar, dacă un astfel de om împietrit nu a putut să facă faţă unei cereri stăruitoare, oare Dumnezeu, Care este Iubitor de oameni şi Mult-Milostiv nu va împlini cererea stăruitoare, înălţată cu lacrimi şi inimă înfrântă către Dânsul?! Iată răspunsul la întrebarea: „de ce se întâmplă aşa de des că rugăciunile noastre nu sunt ascultate?”. Nu sunt ascultate pentru că înălţăm către Dumnezeu cererile noastre fără osârdie, parcă într-o doară, şi rugându-ne o dată acum, mâine aşteptăm împlinirea cererii noastre, ne dorind să ne ostenim şi să ne omorâm cu firea la rugăciune. Iată că rugăciunea noastră nu este auzită şi împlinită pentru că noi înşine nu împlinim aşa cum se cuvine legea rugăciunii: stăruinţa cu nădejde şi osârdie.

          Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ediția a III-a, București: Editura Sofia, 2015