Depravarea moravurilor – Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul

Iar regele a zis fetei: Cere de la mine orice vei voi şi îţi voi da. Şi s-a jurat ei: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu. Şi ea, ieşind, a zis mamei sale: Ce să cer? Iar Irodiada i-a zis: Capul lui Ioan Botezătorul. Şi intrând îndată, cu grabă, la rege, i-a cerut, zicând: Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Şi regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze. Şi îndată trimiţând regele un paznic, a poruncit a-i aduce capul. Şi acela, mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. Şi auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt. Şi s-au adunat apostolii la Iisus şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat. (Marcu 6, 14-30)

„În vremea aceea…”. Aşa începe, iubiţii mei, Evanghelia pe care aţi auzit-o, ca aproape toate citirile evanghelice.

          Expresia „În vremea aceea” îndată ce o aud unii, îşi bat joc – poate aţi auzit şi voi asta – şi zic cu dispreţ „În vremea aceea!… ”, în sensul că Evanghelia s-a învechit deja, este antică, şi că astăzi avem nevoie de o altă „Evanghelie”. Cu toate acestea expresia „În vremea aceea…” îşi are locul ei. Aşa cum vom vedea, Evanghelia nu s-a învechit. Este o carte care nu se învecheşte. Este ca soarele. Este soarele duhovnicesc al omenirii. Soarele, stelele, galaxiile, aşa cum zice Scriptura (vezi Evrei 1, 11-12 [Psalmul 101, 27], Apocalipsa 6, 14) şi confirmă ştiinţa, vor trece. Într-o zi soarele se va stinge cum se stinge o candelă când nu mai are ulei.

          A zis-o Domnul: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35). Evanghelia este veşnică.

          Evanghelia de astăzi descrie un episod, un fapt istoric, care s-a întâmplat demult într-un colţ al pământului. Şi deşi au trecut de atunci nouăsprezece veacuri, crezi că această istorie este contemporană. Aminteşte trei-patru nume, care atunci aveau un ecou puternic, dar acum au fost uitate. Dacă, deci, luaţi aceste nume şi le înlocuiţi cu câteva nume din viaţa cotidiană, veţi vedea că Evanghelia devine o istorisire actuală, o oglindă a societăţii noastre. Aşadar, iubiţii mei, ce s-a întâmplat „în vremea aceea…”? În Palestina, într-un palat scăldat în lumină, avea loc un dineu. Dacă vreţi să folosim limbajul actual, avea loc o recepţie, o petrecere – party. Cine făcea recepţia? Un împărat, Irod. Care Irod? Nu cel care a ucis pruncii din Betleem, ci fiul lui, copil „demn” ca şi el sau mai degrabă o ediţie îmbogăţită a răutăţii şi stricăciunii tatălui său. Aşadar, acest Irod Antipa a făcut recepţia – party.

          I-a chemat pe mulţi. Desigur nu din poporul sărac, căci cei mari nu-i cheamă pe săraci. A chemat crema – cu iertare, a se scrie crema de gunoi a societăţii. Tot ce reprezenta bogăţia şi puterea era acolo. Şi s-au distrat, au mâncat şi au băut. Acolo deci, în acea noapte, s-a întâmplat ceva groaznic. În timp ce ei se distrau, la puţini paşi mai jos, (atunci lângă palate erau şi fortăreţele), în beciul temniţei, legat cu lanţuri, se afla un deţinut. Cine? Ioan Înaintemergătorul. Care era crima lui? Ce-a făcut? A ucis? A furat? A necinstit? A distrus? A falsificat? Nimic din acestea. Atunci care a fost crima lui? A spus adevărul. Desigur, într-o epocă de decădere şi de depravare morală, cine îndrăzneşte să spună adevărul săvârşeşte o crimă. Eşti undeva funcţionar? Îndrăzneşte să spui adevărul, tot adevărul, şi în ziua următoare vei fi demis din funcţie.

          Ce adevăr a spus Ioan? Ceea ce n-au îndrăznit să spună preoţii şi arhiereii, demnitarii şi generalii care-l înconjurau pe rege. Unul singur a îndrăznit să spună, acesta, care în afară de cojoc nu avea nimic. Nici casă, nici colibă, nici pat. Aşternutul lui era nisipul de pe malul Iordanului. De acolo bea apă cu palmele şi mânca ierburi sălbatice din pustie, ”lacuste şi miere sălbatică”, cum zice Evanghelia (Marcu 1, 6).

          Aşadar, Ioan s-a suit pe treptele palatelor împărăteşti şi ce spunea? Îl mustra pe împărat. Ce făcuse împăratul? Mai întâi, se despărţise de femeia lui. În al doilea rând, luase altă femeie, pe Irodiada. În al treilea rând, Irodiada era rudă cu el, femeia fratelui său, adică făcuse amestecare de sânge. În al patrulea rând, nu-şi ascundea relaţia cu ea, ci  se prezenta cu concubina în public. În al cincilea rând, din pricina acestei femei l-a întemniţat pe Ioan. Pentru că pustnicul, cum am spus, se suia la palatele împărăteşti şi cuvântul său cădea ca un trăsnet. Nu spunea multe – nu e nevoie de multe. Nici zece cuvinte: „Împărate, nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (Marcu 6,18). Acest adevăr l-au spus buzele Înaintemergătorului şi imediat a fost închis în temniţă.

          Şi acum, la aceste cinci crime, Irod vine şi o adaugă şi pe ultima. În noaptea aceea, la cheful cu mâncare şi băutură ce-au mai avut? Şi dans, un dans desfrânat. Şi în asta a excelat un ţânc, fiica adulterei Irodiada, care după tradiţie se numea Salomeea. Aceasta i-a dat pe spate pe toţi. Şi împăratul a savurat acest dans în aşa măsură, încât i-a făgăduit să-i dea un premiu. Ce premiu? Îi spune: Cere-mi ce vrei până la jumătate din regat.

          Şi ea? Ce n-ar fi putut să ceară! Şi argint, şi aur, şi diamante, şi coroane şi orice altceva. Şi ce-a cerut copilul nelegiuirii? O, răutate a femeii! Omul scrutează adâncurile oceanelor, dar adâncurile răutăţii femeieşti nu poate să le vadă. Aşadar, aceasta, după ce i-a cerut părerea mamei sale, care nu suporta mustrarea lui Ioan, a cerut „pe tipsie capul lui Ioan Botezătorul” (Marcu 6, 25). Şi Irod – cu mare întristare, pentru că în adâncul sufletului îl preţuia pe Ioan ca pe un bărbat sfânt – porunceşte unui detaşament special să se ducă în temniţă. Şi acolo, în miezul nopţii, a fulgerat o sabie şi i-a tăiat capul celui care trăia în lume ca un înger pământesc.

          Vedeţi voi, care credeţi că distracţiile sunt nevinovate, cât a costat un dans?!

 – A, nu-i nimic! Nu fac nimic rău fetele noastre la petrecere, la party. Ce, călugări o să ne facem?… Poftim, deci: Un dans  a costat capul lui Ioan Botezătorul. Şi, comentând acest loc, Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune – şi cuvintele lui rămân veşnice: „Unde este dansul, acolo este diavolul” (Omilii la Matei 48, col.gr. Părinţi Greci ai Bisericii 10, 868 – 872). Iată cum tot ce s-a întâmplat „în vremea aceea…” se întâmplă şi astăzi. Cât de actuală este Evanghelia! Este un tablou al vieţii cotidiene.

          Aşa cum, iubiţii mei, societatea de atunci decăzuse moral şi religios, iar în viaţa publică dominau Irod, Irodiada şi Salomeea, tot aşa şi în generaţia de astăzi, nu una, ci multe Irodiade şi Salomee domină, şi nivelul societăţii decade pe vertical. Amintesc câteva secvenţe din câte ajung la urechile mele.

          Aud la telefon o mamă plângând:

          Cineva mi-a luat fata, a dus-o departe, a necinstit-o, şi acum nu vrea s-o ia…

          Nu trec două zile şi altă mamă dă telefon:

          Fata mea era elevă bună, şi cineva care a aşteptat-o, când ieşea de la şcoală, a luat-o cu o maşină de lux, a dus-o în alt oraş şi după ce a s-a distrat cu ea, mi-a adus-o după trei zile ca pe-o cârpă în faţă …

          A venit la Mitropolie o femeie de 30-35 de ani, cu patru copilaşi, şi-mi zice: Bărbatul meu a fost bun şi harnic, dar l-a zăpăcit una din cele care vin din alte părţi şi dorm la hoteluri – hoteluri care au devenit în majoritatea lor case de toleranţă  – şi mi l-a luat… .

          Alaltăieri, pe lângă o secţie de poliţie, o femeie spunea unui poliţist printre lacrimi: Anul trecut mi-am pierdut fata din cauza drogurilor, iar aseară mi-am pierdut fiul. L-au tăiat cu cuţitele într-o discotecă.

          Zilele acestea, un proxenet a luat din zona noastră o copilă necăjită, a băgat-o în maşină şi ticălosul a dus-o undeva, ca să sărbătorească pentru câştigul nelegiuit. Sărmana copiliţă, îmbrâncită în maşină, cum înaintau, a văzut undeva o cruce, a început să plângă şi să-şi facă semnul crucii. Şi acesta a scuipat-o, strigându-i: Aici nu sunt cruci, aici nu există Kandiotis. Aici mergem pentru comerţ!… Părinţi, care mă ascultaţi, treziţi-vă odată! Învăţători şi profesori, fiţi oneşti şi faceţi-vă datoria! Preoţi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, îngrijiţi-vă! Şi voi, episcopi, loviţi cu cârjele voastre şi înălţaţi-vă glasul!

          Toţi factorii responsabili suntem vinovaţi. Sunt de vină staţiile radiofonice şi canalele de televiziune şi ziarele şi periodicele şi centrele de distracţie şi divertisment, dar mai mult decât toţi statul.

          Acestea, iubiţii mei, am avut să vi le spun înaintea Domnului şi a îngerilor şi a oamenilor. Şi cred că v-aţi convins că astăzi ne aflăm într-o situaţie mai gravă de pervertire decât tot ce făceau  Irod, Irodiada şi Salomeea „în vremea aceea”.

          Ştiu că sunt „un glas ce strigă în pustie” (Marcu 1, 3). Dar să nu deznădăjduim.

          Cred că glasului meu i se vor adăuga şi alte glasuri bărbăteşti, încât iubita noastră patrie să nu devină Sodoma şi Gomora, ci să devină o stea a cerului care va lumina Răsăritul şi Apusul.