Despre noul şi vechiul stil (gregorian şi iulian)

Cuvînt al Arhiepiscopului Serafim (Sobolev), în Şedinţa Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din 14 iulie 1948, Moscova.

Dezbateri şi decizii ale consfătuirii conducătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe autocefale, cu prilejul sărbătoririi aniversării a 500 ani ai autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse. Moscova, 8-18 iulie, 1948. Raport stenografic.

Preşedintele, arhimandritul Metodie: S-a făcut propunerea de a da citirii din partea Bisericii Bulgare referatul arhiepiscopului Serafim (Sobolev) despre problema calendarului iulian şi gregorian. I se oferă cuvîntul pentru referatul „Despre noul şi vechiul (gregorian şi iulian) stil” arhiepiscopului Serafim.

Arhiepiscopul Serafim: Unul dintre cercetătorii ştiinţifici ai problemei stilului nou şi vechi, membrul titular al societăţii astronomice din Rusia, E. Predtecenski spune că doar din perioada Renaşterii, în Occident, au început să se ocupe, de rînd cu alte întrebări ştiinţifice, şi de problema calculelor pascale. „Din nefericire, declară el, abia înţelegînd mecanismul canonului Alexandrin, şi, probabil, neînţelegîndu-l, nici pe departe cum ar trebui, pascaliştii occidentali imediat s-au erijat în reformatori şi s-au apucat cu prea mare încredere în sine să corecteze lucrarea atît de bine realizată”. Iată ce spune Predtecenski: „dacă epoca Renaşterii s-ar fi început odată atît în Occident, cît şi în Răsăritul vechi al Europei, dacă circumstanţele, nefaste nu ar fi nimicit cultura vechilor Biserici creştine din Bizanţ… dacă tradiţiile alexandrine şi instruirea primelor veacuri nu se întrerupeau la Răsărit, atunci abia de ar mai fi fost posibile transformările efectuate de papa Grigorie al XIII-lea”.

La cuvintele lui Predtecenski mai putem adăuga că apariţia reformei calendaristice a papei Grigorie XIII a fost condiţionată nu numai de lipsa cunoaşterii adevărate şi însuşirii de pascaliştii occidentali a canonului Alexandrin cu calculele lui pascale şi de declinul ştiinţei din Răsărit, ci, în primul rînd, de necredinţa lor în Sfînta Biserică; mai exact, în aceea că în ea vieţuieşte şi lucrează Duhul Sfînt. Dacă Biserica Romano-catolică ar fi avut această credinţă, atunci ea, în persoana papei şi a savanţilor pascalişti, nu ar fi supus schimbărilor pravilele canonice care stau la temelia Pascaliei noastre pe stil vechi, prin care Duhul Sfînt a exprimat adevărul ce nu poate fi contestat. Avem în vedere mai întîi de toate canonul al VII-lea Apostolic: „Dacă vreun episcop sau prezbiter sau diacon va sărbători sfînta zi a Paştelui cu iudeii, înaintea echinocţiului de primăvară: să se caterisească (să fie lepădat din cinul preoţesc)”. La aceasta se referă şi canonul I al Sinodului din Antiohia care spune: „Toţi cei ce îndrăznesc să desfiinţeze hotărîrea marelui şi Sfîntului Sinod întrunit la Niceea…, în privinţa sfintei sărbători a mîntuitoarelor Paşti să fie excomunicaţi şi lepădaţi din Biserică, dacă vor stărui a se împotrivi din poftă de ceartă împotriva celor bine hotărîte. Şi acestea să fie zise pentru laici. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop ori prezbiter, ori diacon va îndrăzni, după această hotărîre, să se osebească spre zăpăcirea popoarelor şi spre tulburarea bisericilor şi să serbeze Sf. Paşte cu evreii, Sfîntul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte, ca unul ce şi-a îngrămădit păcate nu numai sieşi, ci s-a făcut multora pricină de stricăciune şi de zăpăcire; şi nu numai pe aceştia îi cateriseşte din slujbă, ci şi pe cei ce vor îndrăzni să se împărtăşească cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea exterioară, de care i-a făcut părtaş Sf. Canon şi preoţia lui Dumnezeu”.

Acest canon al Sinodului din Antiohia este deosebit de semnificativ pentru noi, prin faptul că nu numai interzice sărbătorirea Paştelui cu iudeii, ci arată că această interdicţie a fost exprimată şi de hotărîrea Primului Sinod Ecumenic. Este adevărat că această hotărîre sobornicească nu a ajuns pînă la noi, însă despre conţinutul ei se vorbeşte în vestita adresare a împăratului Constantin către toţi episcopii care n-au fost prezenţi la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Să aducem aici esenţa acestei hotărîri din Niceea aşa precum ea a fost expusă în tîlcuirea primului Canon al Sinodului din Antiohia de episcopul Nicodim, tîlcuitorul sfintelor canoane, recunoscut de întreaga Biserică Ortodoxă. „Sinodul de la Niceea, spune el, s-a ocupat de examinarea acestei probleme (despre timpul sărbătoririi Paştelui) cu intenţia de a preîntîmpina orice discuţie care ar putea apărea în această problemă şi de a restabili uniformitatea pentru întreaga Biserică. Mai întîi de toate, în temeiul canonului al VII-lea al Canoanelor Apostolice şi a învăţăturii Noului Testament despre ziua a şaptea s-a rostit următoarea hotărîre:

1) Paştele Creştin trebuie să se sărbătorească întotdeauna duminică;

2) Această duminică trebuie să fie după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară;

3) Dacă se întîmplă să coincidă cu această duminică paştele iudaic, atunci Paştele Creştin trebuie sărbătorit în duminica următoare acesteia”.

La aceste reguli canonice ale Bisericii Ortodoxe trebuie să mai adăugăm canonul al VII-lea al Sinodului al II-lea Ecumenic şi canonul 95 al Sinodului Trulan, care îi este identic şi indică cum trebuie primiţi ereticii în Biserică. „Pe aceia dintre eretici care se adaugă (ataşează) Ortodoxiei şi părţii celor ce se mîntuiesc, îi primim după următoarea rînduială şi obicei: pe arieni şi pe macedoneni şi pe novaţieni care-şi zic loruşi catari şi stîngaci şi pe quartodecimali (patruzecimişti), adică petetradiţi şi pe apolinarişti, îi primim dînd zapise (scrisori) şi dînd anatemei toată erezia care nu cugetă (învaţă) cum cugetă sfîntă sobornicească şi apostolească a lui Dumnezeu Biserică, pecetluindu-i, adică ungîndu-le mai întîi cu sfîntul Mir, fruntea şi ochii, şi nările, şi gura, şi urechile, şi pecetluindu-i pe ei zicem: „Pecetea Darului Duhului Sfînt…”.

După cum vedem aici, patruzecimiştii, adică acei dintre creştini care sărbătoreau Paştele împreună cu iudeii pe 14 Nisan, sunt numiţi direct eretici şi sunt puşi într-un rînd cu arienii şi alţi mari eretici, de aceea se şi primesc, în cazul cînd se pocăiesc, în sînul Bisericii prin ungerea cu mir.

Iată care sunt urmările abaterii de la pravilele canonice despre prăznuirea Sfîntului Paşte. Din hotărîrile canonice ale Bisericii Ortodoxe prezentate reiese că suntem datori să le păstrăm cu sfinţenie neschimbate. De aceea, Canonul al 21-lea al Sinodului din Gangra glăsuieşte:„Să se facă în Biserică toate cele predanisite de Dumnzeieştile Scripturi şi de Predania Apostolică”.

Iar în canonul al II-lea al Sinodului al VI-lea Ecumenic se spune: „Nimănui să nu-i fie îngăduit a strica cele mai înainte arătate canoane ale Apostolilor, ale Soboarelor Ecumenice şi Locale şi ale Sfinţilor Părinţi sau a le lepăda (abroga) sau a primi în afară de cele de faţă stabilite (arătate) alte canoane, mincinos intitulate de către unii care le-au alcătuit şi care au încercat să precupeţească adevărul…”.

O astfel de respectare neclintită şi neschimbată a hotărîrilor canonice ne porunceşte nouă şi al VII-lea Sinod Ecumenic în primul său canon care prescrie: „Canoanele Dumnezeieşti cu bucurie le primim în inimile noastre şi întărim întreaga şi nestrămutata orînduire a lor, a celor ce sunt aşezate de către sfintele trîmbiţe ale Duhului şi ale preaslăviţilor apostoli, ale celor şase Sfinte Sinoade Ecumenice şi ale celor ce s-au întrunit local pentru aşezarea unor astfel de rînduieli şi ale Sfinţilor noştri Părinţi. Căci ei toţi sunt luminaţi de către Unul şi acelaşi Duh, au orînduit cele de folos. Şi pe cei pe care ei îi supun anatemei şi noi îi dăm anatemei, şi pe cei pe care îi supun caterisirii, şi noi îi caterisim; şi pe cei pe care îi supun afurisirii, şi noi îi afurisim, iar pe cei pe care îi excomunică şi noi îi excomunicăm”.

Din toate pravilele la care ne-am referit, devine clar în ce păcat mare au căzut catolicii, încălcînd sfintele canoane care nu ne permit nouă să sărbătorim Paştele odată cu Paştele iudaic. Acesta este păcatul hulei împotriva Duhului Sfînt care nu se iartă de Dumnezeu nici în viaţa aceasta, nici în cea viitoare. Doar prin sfintele canoane vorbeşte însuşi Dumnezeu Duhul Sfînt, fiindcă hotărîrile canonice şi dogmatice ale Soboarelor Ecumenice s-au stabilit în corespundere cu cuvintele Sfintei Scripturi: „Părutu-S-au Duhului Sfînt şi nouă” (Fapte 15, 28).

Şi nu de aceea Dumnezeiescul Duh împreună cu Apostolii, Soboarele Ecumenice şi Sfinţii Părinţi a stabilit adevărurile canonice, ca mai apoi să le corectăm şi să le anulăm de parcă ar fi imperfecte şi greşite! O astfel de atitudine faţă de Sfintele Canoane este absolut inadmisibilă şi nelegiuită.

De aceasta şi este vinovată Biserica Romano-catolică care, încălcînd şi anulînd pravilele canonice, a sărbătorit Paştele în 1805, 1825, 1853,1854, 1903, 1923, 1927, 1989 şi în alţi mulţi ani cu o săptămînă mai devreme sau odată cu Paştele evreiesc (Pravoslavnîi Sobesednik, 1859, V. I, pag. 165; Pravoslavnaia Bogoslovskaia Enţiklopedia, V, VII, pag. 880.)(1).

Şi aceasta nu e totul. Stilul nou impune Biserica Romano-catolică să meargă împotriva sfintei Evanghelii prin încălcarea desfăşurării istoriei evanghelice. Din Evanghelie se vede că Paştele creştin se sărbătorea după cel iudaic. La catolici, însă, în virtutea noii Pascalii, nu numai că sunt ani cînd Paştele corespunde cu cel iudaic, “ci şi cînd se sărbătoreşte înaintea Paştelui iudaic, cum a şi fost în anii 1839, 1840, 1842, 1843, 1845, 1849, 1850, 1856, 1891,1894 şi în mulţi alţi ani (2). Iar în 1921, Paştele evreiesc a fost pe 10 aprilie, iar cel catolic s-a sărbătorit pe 11 martie, adică aproape cu o lună înainte de cel evreiesc.

Şi dacă, în virtutea temeiurilor canonice, adoptarea stilului nou în toată plinătatea lui pentru noi este inadmisibilă, la fel de inadmisibilă este pentru creştinii ortodocşi şi adoptarea stilului nou într-o formă de compromis. Acest compromis, în ultimul timp, se observă în viaţa unor Biserici Ortodoxe şi se manifestă prin aceea că Paştele se sărbătoreşte conform Pascaliei Ortodoxe vechi, iar sărbătorile neschimbate, fixe se sărbătoresc pe stilul nou. Însă un astfel de calendar mixt nu poate fi acceptat de ortodocşi, deoarece el duce la încălcarea altor reguli bisericeşti despre care vorbeşte Tipiconul şi pe care trebuie să le respectăm cu sfinţenie, şi fără abateri, avînd datoria să nu ieşim de sub ascultarea Maicii noastre Biserica. Adepţii stilului nou păcătuiesc cu această neascultare. Spunem acestea avînd în vedere comiterea încălcărilor cerinţelor Tipiconului privitor la sărbătorile neschimbate (fixe).

Biserica a stabilit în Tipicon hotare exacte ale timpului în ale căror limite se sărbătoresc sărbătorile fixe care se întîmplă în perioada Sfintei Patruzecimi. De exemplu, sărbătoarea Sf. Ioan Botezătorul (Prima şi a doua Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul) poate fi din miercurea Săptămînii lăsatului de carne (hotarul de sus) şi ajunge pînă în marţea săptămînii a patra a Postului Mare (cel mai tîrziu hotar) (1). Însă stilul nou anulează aceste hotare, pentru că toate sărbătorile fixe se sărbătoresc de ei cu 13 zile mai înainte. Acelaşi lucru poate fi spus şi de sărbătoarea Bunei Vestiri (25 martie). Conform Tipiconului Buna Vestire se sărbătoreşte în perioada de timp care începe din joia săptămînii a treia a Postului Mare şi se termină în ziua de miercuri a Săptămînii Luminate. Iar la introducerea stilului nou timpul prăznuirii Bunei Vestiri ajunge pînă în vinerea primei săptămîni şi se întinde doar pînă în joia săptămînii a şasea a Postului Mare.

Dar aici nu se epuizează păcatul adepţilor stilului nou în ce priveşte cerinţele Bisericii şi ale Tipiconului ei. Atitudinea negativă, faţă de hotarele indicate pentru determinarea timpului prăznuirii marilor sărbători îi îndeamnă pe adepţii stilului nou la alte încălcări ale Tipiconului.

Biserica a prevăzut coincidenţa uneia sau alteia dintre marile sărbători fixe cu sărbătorile schimbătoare, precum şi cu unele sau altele zile ale Postului Mare. În toate aceste cazuri de coincidenţă ea a stabilit rînduiala exactă a Dumnezeieştii slujiri, însă, anulînd hotarele date, adepţii stilului nou, evident, anulează şi această regulă a Bisericii Ortodoxe. Astfel, la ei niciodată nu poate fi unirea aceleiaşi Bunei Vestiri cu zilele Săptămînii Patimilor, precum nu poate exista şi Chirio-Paştele, adică coincidenţa Bunei Vestiri cu sărbătoarea de Paşti, prin ce vădit se încalcă Tipicul bisericesc.

O încălcare deosebit de revoltătoare a Tipiconului are loc în atitudinea adepţilor stilului nou faţă de sărbătoarea Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Sfînta Biserică atît de mult îi cinsteşte pe marii Apostoli încît sărbătoarea lor (29 iunie) este precedată de un post cu durata de la 8 pînă la 42 de zile. Însă, prin introducerea stilului nou, acest post, încălcînd Tipiconul, întotdeauna se scurtează. Iar atunci cînd Sf. Paşte se sărbătoreşte în perioada dintre 20 şi 25 aprilie inclusiv, postul Sfinţilor Apostoli se anulează definitiv – deoarece pentru el nu mai ajunge timp.

Cineva poate spune că încălcarea Tipiconului nu este un mare păcat fiindcă nu este o abatere de la dogme. Dar şi cuvintele Mîntuitorului Hristos: „De nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş” (Mat. 18, 17) nu vorbesc direct de încălcarea unor sau altor dogme ale adevărului credinţei noastre. Oricum, după mărturia acestor cuvinte Dumnezeieşti, cine dintre noi nu va arăta ascultare Bisericii, acela se desparte de ea şi intră în rîndul marilor păcătoşi, fiindcă în acest caz se aplică pedeapsa capitală – excomunicarea din Biserică. Pe deasupra, adepţii stilului nou, neglijînd Tipiconul, comit deschis, cu obrăznicie păcatul neascultării Bisericii.

Din punctul de vedere al credinţei ortodoxe această atitudine defăimătoare a fiilor Bisericii faţă de Tipicon este inadmisibilă, cum este inadmisibilă abaterea noastră de la dogmele şi pravilele canonice. Şi aceasta este clar. Aşa precum neglijenţa noastră faţă de hotărîrile dogmatice şi canonice duce la abaterea noastră de la Ortodoxie, la aceeaşi abatere ne duce neglijarea, despre care s-a vorbit, a Tipiconului. Fiindcă Tipiconul este pentru noi legea sfîntă, care ne conduce la dreptmăritoarea săvîrşire a slujbelor Dumnezeieşti, a sărbătorilor şi posturilor.

Tipiconul este cartea sfîntă, legată de numele minunatului vas al harului, Sfîntul Cuvios Sava cel Sfinţit şi adoptată de Biserica Ortodoxă ca una dintre cărţile da bază. Tipiconul nu este altceva decît glasul Maicii noastre Biserica; să nu avem o atitudine defăimătoare faţă de acest glas, ci să-i fim în ascultare necondiţionată şi neclintită, dacă dorim a fi credincioşi şi devotaţi Sfintei Biserici şi tuturor normelor ei ortodoxe.

Şi oare ce reiese, în concluzie, din încălcările principiilor acestei cărţi sfinte prin introducerea stilului nou? Dacă am folosi stilul nou pentru determinarea timpului nou referitor la sărbătorile, posturile şi slujbele noastre Dumnezeieşti, prin aceasta noi am mărturisi că stilul nou indică adevăratul sistem cronologic bisericesc, iar Tipiconul – pe cel neadevărat. Şi aceasta -, cînd noi ştim că Tipiconul provine din Sfînta Biserică, a Acelei Biserici în care, ca într-o comoară bogată, Apostolii au pus tot ce aparţine adevărului. Şi aceasta -, în timp ce noi ştim foarte bine că încălcările indicate ale Tipiconului vin de la catolicii împotmoliţi în întunericul diverselor erezii şi rătăciri. Fiind un produs al catolicismului şi un fenomen anti-bisericesc, stilul nou, în afară de tulburări, nu poate da nimic Bisericii Ortodoxe. Anume astfel el a fost interpretat, chiar din momentul apariţiei sale, de către primii săi adversari: de către Patriarhul Constantinopolului Ieremia al II-lea şi de către Sinodul Local din Constantinopol, convocat de el în anul 1593. Stilul nou rămîne a fi, pînă în prezent, un punct de plecare putregăios şi o propagandă catolică foarte dăunătoare în viaţă Bisericilor Ortodoxe. Aşadar, adoptarea, de către noi, împotriva Voinţei Sfintei Biserici, a stilului nou, măcar şi în formă de compromis, poate să ne aducă doar la aceea că singuri vom contribui la apariţia tulburărilor şi neorînduielilor în viaţa noastră bisericească; astfel noi, cu propriile noastre mîini, vom distruge autoritatea Sfintei Biserici Ortodoxe.

Aşadar, precum noi mergem pe calea păcatului greu de Neascultarea Bisericii prin adoptarea stilului nou, întru totul încălcînd sfintele pravile canonice; la fel, şi prin acceptarea stilului nou al calendarului îndreptat, ne aflăm pe aceeaşi cale a neascultării, prin respingerea principiilor Tipiconului. De aici, este clar de ce Biserica Ortodoxă, de la începutul introducerii reformei calendaristice, s-a opus şi se opune atît de vehement şi rîvnitor acestei inovaţii anti-bisericeşti. Îndată ce papa Grigorie al XIII-lea a introdus stilul nou, imediat, în acelaşi an, 1582, Patriarhul Universal Ieremia al II-lea, împreună cu sinodul său, a osîndit noul calcul roman, ca unul care nu corespunde cu predania Bisericii Ortodoxe. În anul următor, 1583, Patriarhul Ieremia, cu participarea Patriarhilor Silvestru al Alexandriei şi Sofronie al VI-lea al Ierusalimului, a convocat Sinodul Bisericesc, care a osîndit introducerea stilului gregorian în Biserica Romană, ca unul ce este împotriva canoanelor întregii Biserici Universale şi care încalcă hotărîrea Primului Sinod Ecumenic despre ordinea calculării zilei Sfîntului Paşte. Acest Sinod, în Hotărîrea sa „Sighilion”, din 20 noiembrie 1583, cheamă ortodocşii să se ţină tare şi neclintit, chiar şi pînă la vărsarea propriului sînge, de calendarul ortodox şi Pascalia Iuliană, aplicînd asupra tuturor celor ce încalcă această hotărîre anatema, excluderea din Biserica Ortodoxă. Despre această hotărîre, Sinodul de la Constantinopol a anunţat toate Bisericile din Răsărit, pe Mitropolitul Moscovei Dionisie, Bisericile insulelor Ioanite, pe vestitul apărător al Ortodoxiei din Rusia de Vest – principele Constantin al Ostrogului, pe dogele veneţian N. Daponte şi pe papa Grigorie al XIII-lea, vinovatul răzmeriţei bisericeşti.

O atitudine absolut negativă faţă de introducerea stilului nou au avut-o Patriarhii Universali; iar împreună cu ei, şi întreaga Biserică Universală în veacurile ce au urmat. De exemplu, Patriarhul Constantinopolului Calinic al XI-lea, împreună cu Patriarhul Antiohiei, Atanasie (1686-1728), confirma că sărbătorirea Paştelui odată cu catolicii, renegarea regulilor Bisericii Ortodoxe despre post şi aplicarea regulilor Bisericii Romane constituie trădarea Ortodoxiei şi lepădarea testamentelor Sfinţilor Părinţi ce duce spre pieirea fiilor Bisericii Ortodoxe! De aceea, fiecare creştin ortodox este dator să prăznuiască Paştele şi sărbătorile unite cu el în concordanţă cu practica Răsăritului Ortodox şi nu cu cea a Apusului heterodox, străin Credinţei noastre.

Patriarhul Universal Chiril al V-lea, în Adresarea sa Regională din 1756, aplică tuturor creştinilor care au primit stilul nou blesteme grozave, ce vizează atît viaţa vremelnică, cît şi cea veşnică.

În scopul apărării ortodocşilor de primirea stilului nou, ce prezintă un păcat grozav, Patriarhul Ecumenic Antim al VI-lea împreună cu alţi Patriarhi Răsăriteni: Ierotei al Alexandriei, Metodie al Antiohiei şi Chiril al Ierusalimului – cu sinoadele lor, în 1848, în Epistolă Enciclica a Bisericii Unice, Sfinte, Soborniceşti şi Apostolice au pronunţat o astfel de mărturisire a credinţei: „… La noi nici patriarhii, nici Soboarele niciodată nu au putut introduce ceva nou, deoarece custodele (străjerul) evlaviei este chiar trupul Bisericii, adică poporul, care întotdeauna doreşte să-şi păstreze credinţa sa neschimbată şi corespunzătoare credinţei părinţilor lor… Deci să ţinem mărturisirea pe care am primit-o curată de la înaintaşii noştri, Sfinţii Părinţi, refuzînd orice schimbare ca pe o ispită diavolească: cel ce primeşte cele noi parcă ar recunoaşte că credinţa ortodoxă care i s-a dat nu este desăvîrşită. Ea însă, fiind deja întru totul descoperită şi pecetluită, nu permite nici reduceri, nici adaosuri, nici un alt fel de schimbare şi cine îndrăzneşte a face, a sfătui sau a unelti acestea, de acum s-a lepădat de credinţa lui Hristos; de acum s-a supus pe sine de bunăvoie veşnicei anateme, pentru hulă împotriva Duhului Sfînt, de parcă El (Duhul Sfînt) a vorbit nedesăvîrşit în Scripturi şi la Sfintele Sinoade Universale (Ecumenice)… Aşadar, toţi cei ce uneltesc schimbările – ereziile şi dezbinarea, de bunăvoie s-au îmbrăcat, după cum zice psalmistul (Ps. 108, 17) în blestem ca într-o haină: fie ei papi, patriarhi sau clerici, sau mireni; chiar de ar fi şi un înger din cer, şi el anatema să fie (Galat. 1, 8), dacă va binevesti altceva de cum aţi primit”.

Între anii 1902 şi 1904, din iniţiativa vestitului Patriarh al Constantinopolului, Ioachim al III-lea, Bisericile Autocefale a Constantinopolului, a Ierusalimului, a Greciei, a Rusiei, a Serbiei, a României şi a Muntenegrului, în persoana reprezentanţilor săi, şi-au expus negarea reformei calendaristice a papei Grigore al XIII-lea.

În acelaşi sens s-a pronunţat Sinodul Bisericesc al întregii Rusii din 1917-1918, prin emiterea hotărîrii de a se ţine cu stricteţe de stilul vechi pentru sistemul cronologic bisericesc. La elaborarea acestei hotărîri, Sinodul din Moscova, pe lîngă alte temeiuri, a luat în consideraţie şi opinia profesorului Academiei Teologice din Moscova, părintelui Dimitrie Alexandrovici Lebedev, care, în virtutea argumentelor ştiinţifico-astronomice şi a canoanelor bisericeşti, a atestat pericolul oricărei familiarizări cu stilul gregorian, dîndu-i stilului vechi iulian prioritate absolută.

Din păcate, Congresul Panortodox, convocat de Patriarhul Constantinopolului Meletie în 1923, s-a abătut de la sfinţitele Tradiţii de care se ţineau cu atîta rîvnă şi sfinţenie pe parcursul multor veacuri Patriarhii Universali. La acest congres s-a hotărît trecerea la stilul nou. Poporul ortodox din oraşul Constantinopol a reacţionat la această inovaţie anticanonică printr-o nemaipomenită indignare. Şi Patriarhul Meletie a fost nevoit să se retragă la odihnă.

Totuşi, Patriarhul Constantinopolului, Grigorie, care i-a urmat lui, în 1924 a făcut o tentativă de a introduce stilul nou pentru sărbătorile neschimbătoare, lăsînd temporar, pînă la convocarea Sinodului Ecumenic, prăznuirea Paştelui şi a sărbătorilor ce depind de el după vechea Pascalie. În organul oficial de presă al Bisericii Elene, revista „Ekklesia”, şi în unele ziare ruseşti el a publicat din numele său şi din numele Sinodului său o scrisoare despre trecerea la stilul nou a Bisericii Ortodoxe, din Patriarhatul Constantinopolului.

Şi Biserica Română, fiind influenţată de către Patriarhul Constantinopolului Atanasie, la fel a introdus pentru sărbătorile fixe stilul nou. Însă Patriarhii din Răsărit – al Alexandriei, al Antiohiei şi al Ierusalimului, cu acordul sfinţitelor Sinoade ale patriarhiilor lor, au respins hotărît problema schimbării sistemului cronologic bisericesc existent. Aceeaşi atitudine negativă faţă de scrisoarea Patriarhului Grigore au avut-o şi toate celelalte Biserici Ortodoxe.

În răspunsul său la scrisoare, Sanctitatea Sa Tihon, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, aduce la cunoştinţa Patriarhului Universal, că, deşi a primit scrisoarea despre introducerea stilului nou de pe 10 martie, în Biserica Rusă introducerea stilului nou s-a dovedit a fi imposibilă din cauza împotrivirii categorice a poporului.

O atitudine absolut negativă faţă de introducerea stilului în sistemul cronologic bisericesc au avut-o şi Sinoadele arhiereilor ruşi din Afara Graniţelor din 1923, 1924, şi 1925.

Trebuie să fim împreună cu acele Biserici Ortodoxe care riguros, fără nici un compromis, se ţin de stilul vechi în viaţa lor bisericească, ca urmare a regulilor canonice, care trebuie să fie neclintite, deoarece aceste reguli sunt o parte a temeiurilor existenţei Bisericii noastre Ortodoxe.

Pe lîngă toate acestea, stilul nou, după cum mărturisesc datele ştiinţifice, conţine în sine mari defecte şi, în orice caz, este mai departe de adevăr decît stilul vechi. Iată de ce Comisia Ştiinţifică, formată pe 18 februarie 1899 de către Societatea Astronomică Rusă pentru examinarea problemei reformei calendarului, a declarat că „nu există motive de a introduce în Rusia (şi mai ales în Biserică) calendarul gregorian care se ştie că nu este corect” (Novoe Vremea, 1923, nr. 702).

Trebuie să remarcăm că pînă în ultimul timp în astronomie se folosea nu stilul gregorian, ci stilul iulian (Prof. S. S. Glagolev, Superstiţiile în ştiinţă, Bogoslbvski Vestnik; I. N. Glubokovski, O reforme kalendarea, Pravoslavnîi misioner, 5-6). Astronomul american Newcom chiar s-a pronunţat pentru revenirea la calendarul iulian, ca fiind unul simplu şi convenabil pentru calculele astronomice.

Pentru noi ar fi deosebit de interesant şi folositor să cunoaştem opinia profesorului Academiei Teologice din Petersburg, Vasilie Vasilievici Bolotov despre stilul nou şi stilul vechi. În ultimul an al vieţii sale, el a fost numit de către Sfîntul Sinod al Bisericii Ruse în calitate de delegat din partea departamentului duhovnicesc în Comisia proaspăt formată pe lîngă Societatea Astronomică Rusă în problema coordonării stilului vechi al calendarului ortodox cu cel nou. Prof. V. V. Bolotov a studiat problema în detaliu, nu numai sub aspectul canoanelor bisericeşti şi istorico-ştiinţifice, ci şi sub alte aspecte.

Fiind bine pregătit în domeniu, el era prezent la şedinţa astronomică a Comisiei Ştiinţifice cînd se discuta problema introducerii stilului nou în Rusia. În momentul în care şedinţa nu putea lua o decizie clară şi mulţi dintre membrii ei se înclinau în favoarea stilului nou, preşedintele şedinţei i-a propus lui V. V. Bolotov să-şi expună opinia. Prof. Bolotov a rostit timp de două ore discursul său istoric, ţinînd în mîini tabelele astronomice alcătuite de dînsul. El se pronunţa categoric pentru stilul vechi. Argumentele lui în favoarea acestui stil erau atît de convingătoare şi incontestabile, încît întreaga adunare a pledat pentru păstrarea stilului vechi.

Să ţinem minte aceasta întotdeauna, şi niciodată să nu uităm testamentul în privinţa stilului nou şi vechi pe care ni l-a lăsat genialul nostru savant V.V. Bolotov.

„Eu personal, spunea el, consider absolut nedorită anularea stilului vechi în Rusia. Eu rămîn a fi un adept fidel al calendarului iulian. Simplitatea lui deosebită reprezintă prioritatea lui ştiinţifică faţă de orice alte calendare îndreptate. Cred că misiunea culturală a Rusiei în această problemă constă în aceea ca încă cîteva veacuri să menţină calendarul iulian şi prin aceasta să înlesnească pentru popoarele occidentale revenirea de la reforma gregoriană absolut inutilă la stilul vechi nealterat.” (Revista şedinţelor Comisiei pe problema despre reforma calendarului de pe lîngă societatea astronomică Rusă, pag. 34; Ţercovnîe vedomosti, nr 7, pag 1926)

Sursa: www.orthodoxos.net