Despre vorbirea cu propriul suflet

Vorbirea cu propriul suflet este o practică ascetică pe care o regăsim la prorocul David în momentele de întristare și părăsire. „Pentru ce eşti mîhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?”, se adresează marele David propriului său suflet ca și cum ar vorbi cu un străin.

Interogarea sufletului făcută la persoana a treia este forma literară folosită în Canonul mare, dar și în multe alte cîntări de pocăință. Această detașare de propriul Eu ne oferă luciditatea pentru o analiză mai profundă a propriilor fapte și dorințe. Nu-i așa că pe un străin îl judecăm mai cu amănuntul? Atît judecățile, cît și întristările, se văd mai nepătimaș atunci cînd luăm o poziție de detașare față de propriul nostru Eu, știind că tainele sufletului și vindecarea lui nu sînt întotdeauna în puterea minții noastre.

A vorbi cu propriul suflet în fața lui Dumnezeu este o formă de contemplație înrudită cu rugăciunea. Încercați această practică în momentele de întristare, întrebînd sufletul de ce a ales un om sau o faptă și răspunsurile pe care le veți avea vor pune pacea în inima voastră. Căci, nu-i așa, singuri și de bună voie facem alegerile de pe urma cărora suferim acum?

Înțelepciunea nu este altceva decît a-ți da răspunsul potrivit la timpul potrivit!

Părintele Savatie (Baștovoi)