Diferenţa dintre căsătorie şi concubinaj

În societatea de astăzi, în care valorile au devenit non-valori, în care bunul simţ şi smerenia sunt considerate o dovadă de slăbiciune, în care fecioria este considerată un motiv de mare ruşine, căsătoria, în sensul creştin al cuvantului, este puternic ameninţată, iar exigenţele unei adevărate vieţi creştine nu mai sunt acceptate de oameni. Căsătoria este o sfântă taină şi nimeni nu are dreptul să îi ştirbească din acest statut.

Nu s-ar putea spune că iubește cu desăvârșire cel care trăiește în concubinaj. Dacă îți iubești prietena/prietenul cu adevărat, atunci nu este nevoie de o perioadă de probă pentru a vedea dacă merge relația. Însăși ideea “hai să locuim împreună să vedem dacă suntem compatibili, dacă ne înțelegem bine”, pune sub semnul îndoielii sentimentele dintre cei doi. În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire (I Ioan 4:18).

Recurgerea la viața în concubinaj relevă lipsa unei bune educații creștine și a unui sistem de valori morale. Urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel, părinții au marea misiune de a-și crește copiii în frică de Dumnezeu și de a-i deprinde să trăiască viața aceasta în scopul dobândirii celei veșnice: “creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6:4).

Nu trebuie să judecăm pe cei care trăiesc în concubinaj deoarece scris este: “Nu judecați ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7:1-2). Mai mult decât atât, se cuvine să nu judecăm pentru ca nu cumva, mai târziu să cădem noi înșine în acest păcat. Trebuie avută multă rabdare și multă prudență în discuțiile cu astfel de persoane pentru că dacă vom ști să-i câștigăm pentru Hristos vom avea mare rasplată, dar dacă ii vom judeca atunci vom avea partea noastră de vină pentru că s-au depărtat și mai mult de Hristos. Însuși Sfântul Apostol Iacov evidențiază răsplata de care se bucură cel care a reușit să întoarcă pe un păcătos: “Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5:19-20). 

Căsătoria este o taină, iar căsătoria de probă distruge tradiția. Nu întâmplător, înainte de începerea slujbei de cununie, se cântă Psalmul 127, iar primul stih este: Fericiți toți cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile Lui (Ps. 127). Din acest stih desprindem învățătura că cei care trăiesc în concubinaj nu umblă în căile Domnului, deoarece iubirea lor nu este pecetluită de Biserică.

Concubinajul este semnul depărtării omului de Dumnezeu și duce treptat la profanarea templului sufletului: Importanța păstrării acestui mare dar, sufletul, este relevată de însuși Mântuitorul Hristos:

– “trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care- L aveți de la Dumnezeu” (I Corinteni 6:19);

– “ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16:26).

Sfântul Ioan Gura de Aur spune că atunci când doi tineri se căsătoresc feciori, soția devine mult mai înțeleaptă și soțul ei la fel. Mai mult decât atât, Domnul va fi mai îngăduitor cu ei și le va dărui binecuvântări nenumărate, deoarece s-au unit așa cum El a poruncit. Căsătoria ne este dată de la Dumnezeu pentru ca punând într-o soție afecțiunea inimii și odihna simțurilor, noi să nu ne dedăm la necinste și la dezordinile iubirii libere.

Sfântul Apostol Pavel explică foarte limpede în Întâia sa Epistolă către corinteni, cel două căi de petrecere a vieții, acceptate de Biserică și posibilitate omului de a alege: “Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel. Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine. Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă” (I Corinteni 7:7-9). O analiză atentă a textului permite desprinderea ideii că doar viața de familie sau monahismul constituie căi spre dobândirea mântuirii, iar cea de a treia cale, concubinajul, este în afara Bisericii. Sfântul Apostol continuă apoi prin a prezenta foarte limpede diferența dintre cele două căi de urmat în viață: “Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii. Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul. Iar cea care s-a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului” (I Corinteni 7:32-34).

Căsătoria reprezintă unirea celor doi pentru a urma Lui Hristos, în scopul desăvârșirii și dobândirii mântuirii. “De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va unui cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facerea, 2:24). Omul a fost creat să viețuiască doar sub harul Lui Dumnezeu. Trebuie să urmăm poruncilor evanghelice pentru că păcatul alungă harul și să încercăm să căutăm mereu pe Domnul și să-i aflăm voia: “Domnul iubește pe toți oamenii, dar încă mai mult, îl iubește pe cel care îl caută. Pre cei ce Mă caută Îi iubesc, zice Domnul și cei ce mă caută vor afla har” (Sfîntul Siluan Athonitul). Viața de familie trebuie să fie una de sfințenie. Nu întâmplător, familia creștină mai este numită Biserica din casă.

Căsătoria nu este doar un mare eveniment social. Este mai mult decât atât, este o mare taină. Jumătatea nu se găseşte prin anunţurile matrimoniale şi nici prin internet. Din acest motiv se şi spune că relaţiile stabilite doar pe cale virtuală nu sunt fireşti, dezumanizează şi determină oamenii să spună lucruri pe care în mod firesc nu ar fi avut curaj sa le rosteasca în viaţa reală. Astfel se construieşte o anumită imagine despre celălalt, imagine care poate fi mult diferită de realitate. In discuţia faţă către faţă cu o persoană, limbajul nonverbal transmite foarte mult. Si apoi, pe lângă limbajul nonverbal, ochii sunt oglinda sufletului si ei ne spun foarte multe despre celălalt.

Rugăciunea reprezintă singura noastră formă de comunicare directă cu Dumnzeu şi din acest motiv ar trebui să o iubim mult. Cel care a ales viața de familie, să ceară Domnului în rugăciune să-i dăruiască o soție sau un soț pe inima sa, alături de care să fie împreună lucrători la mântuire. Cu siguranță, acesta este un mare dar pe care, odată dobândit, trebuie să știm să-l prețuim: “Cel ce găsește o femeie bună află un lucru de mare preț și dobândește dar de la Dumnezeu” (Pildele lui Solomon 18:22). “O casă și o avere sunt moștenire de la părinți, iar o femeie înțeleaptă este un dar de la Dumnezeu” (Pildele lui Solomon 19:14).

Pentru întemeierea unei familii plăcute Domnului, o deosebită importanță are educația, primită de acasă. O bună educaţie creştină acordată copiilor încă din primii ani ai vieţii constituie piatra de temelie pentru conturarea caracterului lor ulterior. Această educaţei poate fi considerată și un punct de referinţă la anii maturităţii. Părintele Teofil Pârâian spunea: dați-mi mame creștine și vom avea o lume mai bună. Este un mare efort pentru fiecare dintre noi să ducă o viață creștină, plăcută Domnului, înfruntând ispitele veacului.Totuși, mare este cununa acestei nevoințe și mai mult, ea este veșnică: “Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8:18).

Prin urmare, iubește cu desăvârșire cine îşi materializează iubirea prin căsătorie. Pentru a putea construi ceva durabil trebuie să ai o temelie solidă. Așadar, căsătoria realizată între două persoane care se iubesc și care și-au păstrat curăția trupească are o temelie puternică și este binecuvântată de Biserică.

Nicoleta Bolea, pentru Catehetica.ro