Din cugetările Mitropolitului Vladimir

Probabil că cele mai emoționante momente pe care le trăiește un slujitor al Domnului se desfășoară atunci când este săvârșită Taina Punerii Mâinilor. Încă de la instituirea Bisericii, Mântuitorul își alege în chip neștiut de om slujitorii Săi, candidatul la preoție dăruindu-și astfel viața unei chemări și slujiri aparte, caracterizate printr-o responsabilitate deosebită față de Biserică și față de popor.

Am săvârşit peste o mie de hirotonii și mereu, când aud răspunsul afirmativ la cuvintele: “Vrednic este!”, simt o prezență harică deosebită, care practic îl învăluie pe alesul lui Dumnezeu. Acesta este un moment pe cât de solemn, pe atât de emoționant, atunci când un întreg sobor de preoți, în frunte cu Arhiereul cărora li se alătură și mulțimea de credincioși prezenți la slujbă, cer cu rugăciune smerită și încuviințează preoțirea celui care, cu smerenie cere acest lucru lui Hristos, clerului și poporului.

Fiecare hirotonire este unică în felul ei și, astfel, de fiecare dată ne întrebăm ce drum îi pregătește Atotțiitorul acestui nou slujitor al său? Prin ce ispite va avea de trecut și care vor fi faptele cele bineplăcute ce îl vor mântui pe el și pe turma încredințată spre păstorire?

Sunt niște întrebări firești, deoarece în momentul săvârșirii Tainei Hirotoniei, practic, se naște un om nou, căruia îi revine misiunea de a mijloci legătura dintre Dumnezeu și creștini, un om care, din momentul ridicării sale în treapta preoțească, devine succesor al Sfinților Apostoli.

E greu să găsești un răspuns la toate aceste întrebări în acele clipe și e și mai greu, dacă nu chiar imposibil, să prevezi cum va evolua în timp acest nou slujitor al altarului, căci pe toate le știe numai Bunul Dumnezeu și, mai ales, cunoaște dacă acest preot care abia a pornit pe greaua cale a purtării Crucii se va sfinți prin vorba și fapta sa ori nu.

Atunci realizăm mai mult ca niciodată necesitatea pocăinței în taină și spălarea cu lacrimi sincere a păcatelor, care, pe zi ce trece, devin tot mai copleșitoare și mai grele. Un lucru valabil mai ales pentru un preot, indiferent de treapta sa de slujire, deoarece acesta are o misiune dublă, cea de a-și mântui sufletul său și de a îndrepta spre mântuire zeci, sute, dacă nu chiar mii de credincioși, a căror veșnicie depinde de comportamentul și exemplul său.
În zilele noastre de mari tulburări și ispite se vorbește foarte mult despre slujitorii Bisericii, însă, spre regret, nu din cea mai bună perspectivă.

Cel mai des aceștia sunt ridiculizați, blamați, insultați, provocați, portretul preotului fiind alcătuit exclusiv din vicii și slăbiciuni. Așa se întâmplă, însă, că criticii de serviciu ai Bisericii să nu cunoască mai nimic despre misiunea preoțească, despre modul de viață și despre comportamentul clericilor, toate cunoștințele lor bazându-se pe anecdote, bârfe și bancuri de prost gust, care nu au nimic de a face cu realitatea.

Această tendință de angajare în rândurile denigratorilor Bisericii Ortodoxe își are rădăcinile încă în perioada grea a prigoanei, iar o dată cu câștigarea drepturilor democratice de gândire și de exprimare, anumite cercuri, în loc să conștientizeze responsabilitatea pe care o presupune vociferarea, mai ales publică, au ales să meargă mai departe pe calea libertinajului și a argumentării mediocre.

Astfel, am ajuns să ne confruntăm cu o situație ambiguă – pe de o parte, preotul este blamat și calomniat, iar pe de alta, este foarte respectat, câteodată cu o pietate puțin exagerată.

În cea de a doua situație păstorul este văzut ca un om cu capacități supranaturale, ca un ales al Domnului, inclusiv pentru că e foarte bine să fii în relații bune cu cel care are legătură cu lumea “de dincolo”.

Pentru a spulbera însă orice urmă de neclaritate, aceste abordări trebuie privite prin perspectiva teologică.

Mântuitorul Hristos își numește ucenicii “lumina lumii” și “sarea pământului”, trimiși să propovăduiască Cuvântul Evangheliei în toate colțurile pământului și să boteze oamenii în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.

Trebuie să mai conștientizăm și faptul că creștinismul este, înainte de toate, o religie morală, care propovăduiește Dragostea. “Iubiți-vă unii pe alții!” – aceasta este porunca Legii celei noi, care poate fi transmisă credincioșilor exclusiv prin exemplul personal al sacerdotului.
Pentru acest lucru, cel care își asumă responsabilitatea de a urma chemării preoțești trebuie să aibă capacitatea de a elucida și de a insufla dragostea adevărată pentru Hristos, pentru Adevăr, cea “care niciodată nu cade”.

Astfel, se poate concluziona foarte ușor că “lumina lumii” este cea mai potrivită caracterizare pentru un preot, deoarece misiunea acestuia nu se limitează la predica de pe amvon, ci, prin comportamentul său de zi cu zi, are datoria de a îndemna și a îndruma creștinii, ca un purtător de făclie ce este, pe drumul spiritual spre Împărăția Cerurilor.

Este foarte important de reținut faptul că relațiile din sânul Bisericii, dintre clerici, mireni și Dumnezeu, trebuie construite anume pe dragoste și nicidecum pe un set de reguli, care, în cel mai bun caz, pot instaura o ordine rigidă și rece. Dragostea creștină, însă, stă la temelia celor mai nobile sentimente, trăiri și comportamente, care, toate împreună, alcătuiesc razele acestei călăuzitoare “lumini a lumii”.

Am putea vorbi mult despre responsabilitățile preoților, despre jertfire și despre vocația sacerdotală. Însă revenim la Dragoste, cea care trebuie să fie căpătâi pentru toate. Tocmai de asta, mai ales între creștini, se cere să se simtă unirea și susținerea reciprocă, fie ei clerici sau mireni, deoarece toți împreună alcătuiesc Biserica, instituția divino-umană care trebuie să fie stâncă de neclintit pentru valurile ispitelor și scut de nădejde poporului binecredincios împotriva tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți.

Acest țel poate fi realizat numai într-un singur caz, atunci când există unitate, când toți cei care îl mărturisesc pe Hristos au același cuget și fac aceeași faptă. Această performanță nu este ușoară, mai ales acum, când zi de zi ne confruntăm cu noi și noi provocări și greutăți, însă trebuie să mergem înainte cu hotărâre și chipurile senine, căci cu cât suntem mai încercați, cu atât suntem mai iubiți de Bunul Dumnezeu.

Un Întâistătător al Bisericii are datoria de a fi primul care se roagă Domnului să ajute și să întărească obştea pentru a trece peste toate obstacolele care ne ies în cale, spre desăvârșirea spirituală și spre dobândirea bucuriilor nepieritoare.

Şi după cum am fost pururi rugători, așa vom fi și de azi înainte, căci cu noi este Dumnezeu și lupta pe care o ducem este lupta cea dreaptă. Amin!

Cu arhierești binecuvântări,

+ VLADIMIR,

Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove