Dostoievski: Nu e nimic mai frumos decât Hristos! - Portalul "Moldova Ortodoxă" | Portalul "Moldova Ortodoxă"
Header image

Dostoievski: Nu e nimic mai frumos decât Hristos!

Pe 11 noiembrie 1821 se năştea Feodor Mihailovici Dostoievski, scriitor rus de talie mondială. Vedea lumea aceasta la Sankt Petersburg (cunoscut azi nu doar pentru FC Zenit, cât mai ales pentru sfinţii Ioan de Kronstand şi Xenia). Dostoievski dovedeşte o viziune profetică. Îmi place mai ales psihologia personajelor. Rămâne orfan la vârstă fragedă (Freud va sensibiliza lumea prin studiul său „Dostoievski şi paricidul”). Traduce din Balzac şi debutează cu „Oameni sărmani”. Este arestat şi chiar condamnat la moarte. Sentinţa este extrem de aproape de executare. Scapă în ultimul moment: ţarul comută pedeapsa.

Graţierea aceasta ne aminteşte de harul (graţia) care ne scapă de eşafodul iadului, în ultimul moment, uneori. Este soldat în Kazahstan (la Semipalatinsk). Îi moare soţia, apoi fratele. Acumulează datorii uriaşe din jocuri de noroc. Se recăsătoreşte şi scrie un jurnal de mare succes. Apoi operele devenite celebre. Este preocupat de suferinţa celor inocenţi şi de căutarea lui Dumnezeu. Conturează portrete de oameni umili, dar şi cinici. Rebeli, dar şi nihilişti. Tema principală este revigorarea duhovnicească.

Cât de actual a rămas, impresionantVremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata. Chiar aşa şi este! La fiecare preselecţie, din orice domeniu, valorile sunt îndepărtate. Scara axiologică e inversată, spre a noastră duioasă îndobitocire… Ce sentimente! Într-o lume rece, care ţine cont doar de profit, sentimentul e o slăbiciune. Incultura a devenit pasiunea principală a maneliştilor de pretutindeni, a bădăranilor, a nesimţiţilor şi a parveniţilor. Iată tabloul lumii fără Dumnezeu, imaginea iadului. Salvarea vine tot din regăsirea chipului divin din fiecare: vindecarea este exclusiv spirituală. Copiii sunt cocoloşiţi (şi întreţinuţi) de părinţi mult după majorat. Primesc totul de-a gata, se plictisesc repede, cad în depresie, sunt indiferenţi faţă de lacrimile altora. Omul virtuos devine înger, cel pătimaş devine bestie. Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!(Dragostea jertfelnică ce ne graţiază). Există luptă duhovnicească: Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu. Şi încă ce război! Credinţa este altarul sufletului: Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.

Marea taină a existenţei noastre nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti. Viaţa e un rai, numai că noi nu vrem să ştim, căci dacă am vrea să ştim chiar mâine s-ar întinde raiul peste toţi. Recitind Dostoievski, mă bucur de prospeţimea lui Vali Balcan, care se înscrie pe acest filon: „Am tot învățat să tac și să trec mai departe, să nu mai acuz sau să scuz idolatria cu care oamenii își formează idei. Observ că nu mă mai agit atât de mult, că în sfârșit încep să înțeleg respectul datorat adversarului, fără noimă pentru zâmbetul edulcorat al eșecului. Într-un fel mi-am conservat toată liniștea pentru a o converti într-un nou început”. Un liant potrivit pentru a continua cu Dostoievski: Recitind rândurile aşternute până acum pe hârtie, îmi dau seama că nu sunt atât de prost cum reiese din ele. De ce s-o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât gândeşte?

Oamenii îşi resping profeţii şi îi măcelăresc; dar îşi iubesc martirii şi îi iubesc pe cei care i-au măcelărit. Scriptura confirmă acest fapt. Ce este iadul? Şi cuget în sinea mea: e suferinţa de a nu mai putea iubi. Însingurare, lipsă de comuniune. Lipsa entuziasmului este semnul sigur al pierzării, caracterizat printr-o stare de nelucrare, prin lipsa de zel. Râvna ne trezeşte, ne zvârle-n rai. Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, mai sănătos şi mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă, şi mai ales o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească. O nostalgie a Paradisului, o dorinţă de reîntoarcere acasă, la Tatăl. Îngerii nu au părăsit Casa părintească şi „sting” dorul Tatălui după noi: ne înlesnesc, în acelaşi timp, întoarcerea.

Nu există bunăvoinţă şi caritate dacă nu există credinţa în nemurire. Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi. Un duhovnic bun trasează corect calea spre rai: Stareţul este acela care găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa sa propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i-o lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care îşi pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această încercare, această austeră ucenicie, în speranţa că la capătul unor îndelungi străduinţe va ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poata dobândi, în sfârşit, deplina libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtăşească soarta celor care-şi încheie viaţa fără a fi reuşit să se regăsească pe sine.

Marius MATEI

Sursa: lumeacredintei.com

dostoievski

Contact Form Powered By : XYZScripts.com