Header image

Dragoste și liniște

Avva Pimen este unul dintre asceții egipteni a căror atenție se îndreaptă permanent către aproapele. În mod paradoxal, viața sa ascunsă în deșert a fost pusă în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor. Între cuvintele care ne-au rămas de la el se găsește și acesta: „De aceea ne chinuim atât, fiindcă nu am avut grijă de fratele nostru, pe care Scriptura ne-a poruncit să îl primim. Oare n-o vedem pe femeia canaaneancă, cea care striga și se ruga să i se vindece fiica, și Mântuitorul a primit-o și a liniștit-o?”

Grija pentru aproapele, cu profundele ei fundamente biblice, este o temă recurentă în gândirea părinților deșertului. Asceza, retragerea din lume, izolarea și încordarea în căutarea lui Dumnezeu nu aduce după sine refuzul semenilor, ci mai degrabă rafinarea modalităților de lărgire a inimilor, așa încât să poată cuprinde întregul Adam, umanitatea cu totul. Dragostea pentru aproapele, poruncită de Hristos, a fost pusă în aplicare în formele cele mai diverse de-a lungul istoriei.

Probabil că mai mult decât niciodată în ultimele decenii se vorbește în spațiul public despre iubirea aceasta în formele sale secularizate: toleranța, egalitatea de șanse, incluziune și așa mai departe. Cuvintele lui Hristos vorbesc direct celor mai adânci straturi ale ființei, de aici aderența teribilă a doctrinelor, ideologiilor și proiectelor sociale care propun valori de acest tip. Fascinația pentru tipul de bine pe care îl propune Domnul este greu rezistibilă și ajunge să fie căutat în felurite forme corupte, unde adesea slujesc drept paravan orbitor ce ocultează adevăruri tragice.

Criteriul după care poate fi cel mai simplu deosebit adevărul luminos al creștinismului de formele sale corodate este unul destul de simplu. Porunca lui Hristos nu a fost: iubiți omul generic, abstracția idealizată și curățată de orice impurități. Dimpotrivă, El a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 22, 39). O poruncă adresată la singular, care are în vedere persoanele concrete. Aproape are un sens spațial în primul rând. Ne este aproape cel cu care intrăm în contact, fiecare din cei cu care avem relații reale sau pe care ajungem să îi întâlnim cu totul întâmplător ori prin mișcările indescifrabile ale proniei. Rândul acesta nu poate fi sărit fără să aibă efecte dezastruoase.

Lui Iuda, cel scandalizat de risipa mirului cu care au fost unse picioarele Mântuitorului, Domnul îi spune: „Pe săraci totdeauna îi aveți cu voi” (Mt. 26, 11). Cuvintele Sale au un sens care trec dincolo contextul imediat în care au fost rostite. Au în ele ceva amar profetic. Problema săracilor și implicit a inechităților de orice tip, a suferințelor felurite nu poate fi rezolvată. Două milenii mai târziu nu se întrevede nici o infirmare posibilă a acestor cuvinte. Evident, în istorie au fost vremuri mai bune sau mai grele, dar suferința nu a dispărut. Perspectiva aceasta, fără să fie cinică, ne ferește de iluzii și utopii milenariste.

Prin urmare dacă vedem că omul concret este sacrificat în favoarea unei utopii, e limpede ca iubirea aproapelui a fost călcată în picioare, indiferent cât de convingător este discursul care o drapează. Dragostea se amplifică mereu, cu fiecare cerc, pornind de la cei din proximitatea imediată, pentru ca pe măsură ce inima se lărgește să cuprindă întregul macroanthropos într-o iubire smerită, dezbrăcată de iluzii, dar luminată de harul lui Dumnezeu. Abia ajunși aici ne găsim liniștea.

Paul Siladi, ziarullumina.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com