Dragostea adevărată e reciprocă

Dragostea adevărată presupune reciprocitate. Dacă dragostea este aceea în care Dumnezeu este mijlocitor, în care se zămislește atracția duhovnicească a unuia față de celălalt, dorința de a-i sluji cu lepădare de sine, atunci există, de regulă, reciprocitate. Acestă scânteie are un răspuns imediat. Celuilalt i se dă semnalul: ”Eu te aleg pe tine” și răspunsul este: ”Și eu te aleg pe tine”. În cazul acestei dragoste, inima omenească știe instantaneu că va exista reciprocitate.

Se întâmplă ca omul să-și născocească o dragoste, idealizându-l pe celălalt. Mai ales fetele suferă de această boală; ele încep să fie fascinate de o imagine pe care și-o “zugrăvesc” singure în minte, atribuindu-i celui “zugrăvit” calități inexistente – și ajung foarte des la starea de fascinație, dar fără a primi răspuns, fiindcă au de-a face nu cu un om real, ci cu o imagine fantomatică.

Pentru a ieși din relații inventate, false, trebuie neapărat să privim lucrurile cu luciditate, duhovnicește. Omul care-i deprins să chibzuiască, să gândească, să analizeze, va înțelege că în cazul respectiv nu trebuie să alerge după cel cu pricina, să-l chinuie cu gelozia, cu bănuielile, cu reproșurile, fiindcă acela nu i-a promis nimic. Fiecare om este o persoană și fiecare persoană posedă darul libertății. “Dragoste cu de-a sila nu se poate” – această vorbă cuprinde un înțeles adânc. Trebuie neapărat să găsim puterea de a recunoaște noi înșine falsul și de a ieși din starea bolnăvicioasă, de a ne elibera atât pe noi înșine, cât și pe celălalt din robia în care am căzut din pricina propriei închipuiri.

Dacă relația ajunge până la punctul în care omul aleargă după “alesul” său, îi “scoate ochii” cu suferințele sale, îl asediază cu ultimatumuri, cu amenințări de genul: “Dacă nu mă mai iubești, mă duc și-mi tai venele”, aceasta este deja, în mod evident, de la cel viclean. Aceasta este deja boală. Suspiciunea, sensibilitatea patologică îl duc pe om la sensibilități psihice. În spatele unor asemenea manifestări se pot ascunde multe boli: diferite reacții isterice, depresii etc. – și asemenea pacienți sunt cu duiumul în clinicile de psihiatrie. Iar vinovat este omul însuși, fiindcă trăiește prin închipuire, își inventează singur lucruri inexistente, cultivându-și fantezia prin vizionarea melodramelor, prin închinarea la idoli. Toate acestea agravează situația și nu-i permit să se rezolve cu ușurință.

Există fete care se îndrăgostesc de cântăreții de muzică ușoară, de moderatori de emisiuni TV și încep să ofteze, să sufere, să scrie scrisori, să îi urmărească – devin “fani”. Ele îi chinuie pe acei oameni cu telefoane, caută fotografii ale lor și sunt gata să le rupă în bucăți hainele. Ce înseamnă asta? Este o reacție isteroidă care îl duce pe om la nebunie. Din păcate acum  este la modă nu să iubești, ci să fii “fan”. Aici este ceva artificial,  rău, fals. Aceasta este o manifestare a trufiei. Omul vrea să-și facă o viață după propriul plac, și-o inventează și pretinde de la celălalt ca el să corespundă ideilor lui – dar pe o asemenea temelie nu poți clădi viața de familie.

Viața de familie este ca un poligon de testare a calității iubirii noastre. Numai dragostea autentică poate depăși greutățile, poate sprijini în clipa cea grea, poate să nu trădeze, ci să prețuiască ceea ce are, să nu inventeze, ci să privească situația cu ochi lucizi –  iar toate premizele născocite, false, idealizarea, visarea se sfârșesc prin dezamăgire, mânie, ciudă, agresiune și tot felul de alte nenorociri.

Dacă în relație există o anumită dizarmonie, în sensul că eu năzuiesc spre el, iar el mă evită, trebuie să chibzuim dacă sentimentele noastre sunt autentice. Atunci când există scânteia dumnezeiască, atracția este neapărat una reciprocă. Două inimi omenești încep să comunice în tăcere – vorbesc până și privirile, gesturile. Cei doi au stat pur și simplu alături, nici măcar nu și-au mărturisit sentimentele și totuși simt apropiere, atracție. Convorbirea poate privi lucruri care n-au absolute nicio legătură cu dragostea, însă ei știu că au neapărată nevoie unul de celălalt, că între ei există o profundă legătură de taină, că Domnul le dă un semnal nevăzut și pleacă fiecare simțind un anumit cutremur. Lucrul acesta este întodeauna trăit ca un eveniment.

Mitropolitul Antonie al Surojului are remarcabilul concept de “întâlnire”, are chiar o omilie “Despre Întâlnire”. El spune că înainte de a te îndrăgosti trebuie să te întâlnești, că “întâlnirea” este trăirea apropierii duhovnicești, a atracției unuia față de celălalt. Dacă această întâlnire s-a produs în adâncul inimii omenești, acească dragoste nu se termină, ea dăinuie pentru tot restul vieții – și fericiți sunt cei ce au observat această scânteie și au consolidate relația lor prin legăturile nunții, prin cununie, fiindcă această dragoste este pentru toată viața! Astfel, Domnul îți trimite om spre mântuire.

Extras din Dragostea adevărată, Taina dragostei înainte și după căsătorie; ediție alcătuită de Dmitry Semenik,

editura Sophia, București, 2012, p. 54-56.