Dragostea este motorul familiei

„Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu,

pentru că Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8)

De când mă ţin minte, sunt un familist convins şi cred că doar în familie omul se desăvârşeşte. Ei bine, omul creştin are două alegeri, fie că devine călugăr şi alege viaţa îngerească pe pământ, fie că se căsătoreşte. Burlăcia nu e primită în creştinism. Însă ambele alegeri presupun să faci parte dintr-o familie. Monahul are o misiune înaltă şi o cruce mult prea grea. Pentru el toată Biserica e familie. Omul căsătorit însă îşi limitează avântul de creştere duhovnicească la o celulă mai mică – familia intimă, familia nemijlocită. Sincer, îmi este greu să spun care din aceste două căi este mai uşoară – pentru că, cred eu, poţi să te mântuieşti, dar poţi şi să eşuezi urmând oricare din ele, depinde de ceea ce aduci cu tine, dar şi de ceea ce dobândeşti urmând calea aleasă. În afară de aceasta, nu noi alegem, ci Dumnezeu ne alege pe noi. Jugul cel blând al monahismului este o cale sublimă ce nu este destinată oricui.

De aceea majoritatea din noi alegem cea mai simplă – sunt convins, în aparenţă: calea familiei. Şi cred că în această alegere, mai bine zis, în motivarea ei, constă prima şi cea mai importantă provocare. Pentru ce vrem să devenim soţi, părinţi? În baza cărui criteriu ne alegem soţia, soţul? Din dragoste sau din calcul?

Dacă din dragoste, atunci, nu ne înşelăm oare? Ce e dragostea? Suntem siguri că avem dragoste adevărată, şi că peste un an, doi, nu ne vom urî unul pe altul? Cum să recunoaştem această dragoste? Cred că aici este important să deosebim dragostea de pasiune. Dragostea este o virtute pe care omul o dobândeşte timp de o viaţă, şi, sunt convins, este imposibil să te căsătoreşti din dragoste – pentru că încă nu ai învăţat ce este dragostea. Iar majoritatea dintre oameni se căsătoresc din altă alegere – cea a atracţiei. Există noţiunea de înrudirea sufletelor – omul intuitiv înţelege că cealaltă persoană îi este potrivită. O iubeşte nu pentru aspect – aspectul se va schimba cu vârsta – ci pentru calităţile sale. Mai bine zis, împotriva neajunsurilor. Copilul o iubeşte pe mama nu pentru că e frumoasă la chip, ci pentru că e mama. Tot aşa şi părinţii îşi iubesc copiii nu pentru că sunt mai buni decât alţii, ci pentru că sunt ai lor. Iată prima şi cea mai importantă trăsătură a dragostei în familie – să fie al ei, a lui. Ca ambii să deveniţi un întreg.  Este important să înţelegem acest lucru – dragostea este dăruire, ea nu poate să scadă. Odată dobândită, dragostea creşte. Cât despre pasiune – aceasta se reduce cu timpul, odată cu acumularea sau conştientizarea imperfecţiunilor. Şi dacă nu este posibil să te căsătoreşti din dragoste, atunci este posibil şi este corect să cultivi în tine dragostea în cuplu, în familie.

Citeam despre un preot, cărui doi tineri i-au cerut un sfat şi o binecuvântare pentru căsătorie. Părintele îi cunoştea pe ambii. Discutând cu ei împreună, a vrut să-i mai întrebe ceva aparte. L-a întrebat pe tânăr – „Cum crezi, dacă ea s-ar îmbolnăvi de o boală incurabilă, care îi va mutila trupul, o vei mai iubi, vei putea menţine familia?” Tânărul a şovăit puţin şi a răspuns că, probabil, nu. Atunci preotul i-a spus că nu i-ar recomanda să se căsătorească. Nu pot da o apreciere acestui gest, dar îl înţeleg pe acel preot. Probabil, cunoştea bine firea tânărului. Cu siguranţă, a intuit că băiatul nu e pregătit, nu are dragoste. Dar cine o are? Dragostea o dobândim cu anii. Înseamnă că atunci când vrei să te căsătoreşti este important să păşeşti pe calea dobândirii dragostei. Îţi asumi angajamentul să cultivi în tine această calitate, virtute, şi să iubeşti pe aleasa inimii tale – inclusiv pentru că e cea mai frumoasă pentru tine, dar, mai mult, nu pentru frumuseţea ei, ci în pofida unor neajunsuri pe care lei vei putea descoperi cu timpul.

Mi se pare foarte înţeleaptă practica de căsătorie, larg răspândită înainte de sfârşitul secolului 19 – atunci când tinerii se logodeau, dar nu se căsătoreau imediat. Molitfelnicul preotului şi în ziua de azi conţine slujbe separate de Logodnă şi Cununie. Cred că este foarte semnificativ acest lucru. Pentru a se logodi copiii cereau binecuvântarea părinţilor şi a Bisericii. Deseori treceau mulţi ani de la logodire până la cununie, însă nu exista amestec trupesc. În acelaşi timp, logodna nu se desfăcea cu una, cu două. Persoana cu statut de logodit sau logodită era privită ca şi căsătorită, în sensul că se considera aproape adulter ca această persoană să se aventureze în alte relaţii. Totodată, cunoscându-se mai bine în această perioadă de prietenie, tinerii menţineau distanţa şi îşi şlefuiau caracterele. În situaţia ideală, ambii intrau în relaţii familiale deja bine pregătiţi – în primul rând, pregătiţi pentru a se jertfi şi a iubi, pregătiţi pentru a acoperi cu dragoste nemărginită neajunsurile celuilalt. Mi-a plăcut mult comparaţia făcută de părintele Ilia Şugaev din Rusia – cei doi, când formează o familie, se aseamănă cu două pietre puse într-un sac. Dacă sunt pietre tari, se vor zgâria şi se vor distruge una de alta, sau vor rupe în cele din urmă sacul şi vor cădea din el. Iar dacă sunt un pic mai moi, se vor şlefui una de alta, până când vor forma combinaţia perfectă, însă, puse în sac, vor ajunge la destinaţie.

Aş spune că cel decis să formeze o familie trebuie să conştientizeze că este alegerea lui, de a se ţine „un diamant colţuros” sau de a se lăsa şlefuit pentru a forma un întreg cu cealaltă persoană. Şi această decizie trebuie să fie făcută mult înainte de a începe să te potriveşti cu cineva pentru a forma un cuplu.

Formând familie, cele două inimi trebuie să se pregătească pentru jertfire de sine şi pentru purtarea reciprocă a jugului. Atunci când se îmbolnăveşte un picior, celălalt preia sarcina şi duce povară dublă. Tot aşa, dacă unul din doi cai înhămaţi la o trăsură slăbeşte şi nu mai poate trage carul, celălalt cal îi va purta sarcina.

Îmi place foarte mult gândul lui Antoine de Saint-Exupéry, care spune că a iubi nu inseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi ambii in aceeaşi direcţie. Este dezvoltarea gândului că familia este Biserica de acasă, şi capul ei este Hristos, iar membrii familiei sunt mădularele trupului lui Hristos: „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (1 Cor. 12, 26-27). Fără îndoială, dragostea este motorul familiei, iar sursa dragostei este Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 8). Dacă nu vom privi în direcţia lui Dumnezeu, dacă Hristos nu va fi temelia noastră, familia noastră nu va fi temeinică. Deci, revin la un gând exprimat anterior, condiţia cea mai importantă pentru formarea unei familii temeinice este ca Hristos să fie în centrul acestei familii.

Pr. Constantin Cojocaru