Duhul nu piere. Predica Sf. Teofan în ziua de vineri a celei de-a II-a săptămâni a Postului Mare

Vineri. „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Fac. 6, 3).

În om există două tendinţe contrarii, însă conştiinţa este una singură. Caracterul oricărei personalităţi umane este definit prin partea spre care ea înclină. Dacă înclină spre partea duhului, omul va fi duhovnicesc; dacă înclină spre partea trupului, omul va fi trupesc.

Duhul nu piere nici în cel trupesc, însă e înrobit şi nu are nici un cuvânt de spus. El e subjugat și înrobit trupului ca un rob stăpânului său, născocind pentru el toate desfătările cu putinţă. Nici în omul duhovnicesc trupul nu piere, dar se supune duhului şi lucrează pentru el, pierzându-şi dreptul la hrană – prin postire, la somn – prin priveghere, la odihnă – prin necontenită trudă şi istovire, la desfătarea simţurilor – prin însingurare si tăcere.

Dumnezeu nu rămâne acolo unde împărăteşte trupul, fiindcă organul comuniunii Sale cu omul este duhul, care nu este într -o astfel de situaţie la locul ce i se cuvine. Prima oară, se simte apropierea lui Dumnezeu atunci când duhul începe să-şi ceară drepturile prin mişcările fricii de Dumnezeu şi ale conştiinţei; iar atunci când și conştiinţa împreună cu libertatea înclină în această parte, Dumnezeu intră în comuniune cu omul şi începe să locuiască în el. Din acel minut vor începe să se înduhovnicească și sufletul şi trupul, şi omul lăuntric şi cel văzut, până ce Dumnezeu va deveni totul în toate în acel om, şi el, înduhovnicindu-se, se va îndumnezei.

Ce minunată îmbunătăţire şi cât de puţin şi-o amintesc, o preţuiesc şi o caută oamenii!

 Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ediția a III-a, București: Editura Sofia, 2015