Duminica a VII-a după Cincizecime la Mănăstirea Suruceni

„Miluieşte-mă, Doamne, că spre Tine voi striga toată ziua. Că Tu, Doamne, bun şi blând eşti şi mult-milostiv tuturor celor ce Te cheamă pe Tine.” (Ps. 85, 3-4)

În Duminica a VII-a după Rusalii numeroși credincioși s-au rugat alături de obștea monahală la Sfânta Liturghie. Această Duminică ne vorbește despre două minuni săvârșite de Mântuitorul Hristos: a vindecării a doi orbi și a unui mut din Capernaum (Mt. 9, 27-35). Orbii cer împreună, întru singur glas, milă de la Cel Care are „milă de săraci și trupurile și sufletele săracilor va mântui” (Ps. 71, 13). Probabil au auzit de la alții despre Hristos, pentru că i se adresează foarte frumos, rostind o rugăciune atât de profundă, pe care au preluat-o mai târziu isihaștii: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!”

„Rugăciunea „Miluiește-mă!” face legătura dintre Cer și pământ. De aceea la slujbele noastre auzim de nenumărate ori rostindu-se: „Doamne, miluiește!” Strigăm către Hristos și ne ținem de El. Această rugăciune ne oferă calea, soluția. Nu ne plângem de milă, ci strigăm și-I cerem lui Dumnezeu milă,” ne spune PS Benedict Bistrițeanul.

La întrebarea Mântuitorului: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?,” orbii răspund cu tărie: „Da, Doamne!” Îndată ce au făcut mărturisirea, Domnul Iisus Hristos s-a atins de ochii lor și au primit lumina trupească pe măsura luminii sufletești ce izvora din credința lor. După vindecarea orbilor, Sfântul Apostol și Evanghelist Matei relatează: „Și, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit” (Matei 9, 32). Mântuitorul îl vindecă și pe el, cunoscând neputința celui mut, neputință care se datora vicleniei diavolului.

Odată cu intrarea păcatului în lume, omul a pierdut integritatea firii lui trupești și sufletești. Devenind bolnav și neputincios, are nevoie de un doctor și de un medicament. „Marele Doctor” este Iisus Hristos, iar medicamentul, harul dumnezeiesc. Însă pentru a primi vindecare de bolile trupești și sufletești, pentru a se izbăvi de lucrarea diavolului, omul trebuie să-și manifeste această dorință, să ceară tămăduirea Celui Care dorește și poate să i-o ofere.

„Noi spunem de obicei: „Dumnezeu m-a părăsit, Dumnezeu m-a abandonat, Dumnezeu nu are grijă de mine, Dumnezeu nu mă ascultă…”. Dar nu-L lăsă tu pe Dumnezeu! Ai posibilitatea să Îl prinzi și să nu Îl mai lași să plece! Cum? Prin credință, prin rugăciune, prin nădejde! Știți ce înseamnă să Îl ții în brațe pe Hristos și să Îi spui: „Nu te las să pleci!”? Dumnezeu are o putere foarte mare însă datorită chenozei Sale are o oarecare „neputință”: se lasă pe Sine să fie prins de noi, ținut de noi, chiar silit de noi. (…) Lui Dumnezeu Îi place să-L rugăm stăruitor! Nouă nu ne place. Cui îi place să fie forțat?! Noi spunem: „Nu mă deranja! Am drepturile mele! Nu mă sili!”. Dar lui Dumnezeu îi place acest lucru!”, menționează IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului.

Tămăduirea sufletească este un dar al lui Dumnezeu dat celui care îl dorește și îl cere. Rolul omului în această lucrare de vindecare poate fi exprimat prin conceptul de credință, acea putere sufletească prin care intrăm în legătură şi ne punem la dispoziția Celui care ne-a creat. Ea nu este rezultatul studiului sau al cercetării, ci expresia încredințării lăuntrice (care nu exclude însă rațiunea, ci o depășește) primită ca urmare a deschiderii către lumea lui Dumnezeu. Să-I cerem Mântuitorului această credință, care să ne vindece și să ne renască pentru Împărăția Cerească: „Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.”

Sursa: https://manastireasuruceni.md/