Duminica a XI-a dupa Rusalii la Mănăstirea Suruceni

 „Fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos” (Efeseni 4, 32).

În Duminica a XI-a după Rusalii numeroși credincioși au trăit bucuria duhovnicească a rugăciunii alături de obștea monahală a Mănăstirii Suruceni. Pericopa evangheică din această Duminică ne vorbeşte despre atitudinea pe care a avut-o un datornic nemilostiv, care nu a ştiut să răspundă cu aceeaşi dragoste pe care el însuși a primit-o. Ea reprezintă răspunsul Mântuitorului la întrebarea lui Petru: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu, şi îi voi ierta lui? Oare până de şapte ori?” (Matei 18, 21).

Când auzim o asemenea întâmplare ne umplem de revoltă faţă de purtarea lipsită de omenie a celui căruia i s-a iertat atât de mult, iar el nu vrea să ierte nimic. Dar să nu ne grăbim să-l osândim prea mult pe acel om fără pic de omenie, pentru că ne osândim pe noi înşine. Căci şi noi ne purtăm la fel cu semenii noştri. „Istorioara din Sfânta Evanghelie este o parabolă în care datornicul cu zece mii talanţi poate fi oricare dintre noi, dator cu păcate multe faţă de Dumnezeu, iar stăpânul care iartă datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o sută de dinari este oricare dintre semenii noştri. Datornicul hain, căruia i s-a iertat tot, iar el nu vrea să ierte mica datorie a neputinciosului său datornic, ne reprezintă pe fiecare dintre noi, cărora Dumnezeu ne iartă tot, iar noi nu vrem să iertăm nici cea mai mică jignire din partea aproapelui nostru”, ne spune Sfântul Nicolae Velimirovici.

Când ne aflăm cu fața spre Dumnezeu ca datornici, nu încetam a cere iertarea datoriei și milostivire, când ne întoarcem, însă, cu fața spre semenii nostri, uităm postura de datornic cu care s-a facut mila și devenim nemiloși față de datornicii noștri. „Când nu iertăm înseamnă că ne iubim pe noi înșine mai presus de orice și atunci rămânem închiși față de harul lui Dumnezeu. Atunci când nu iertăm devenim atât de egoiști încât suntem în stare de orice nelegiuire. Când iertăm credem în cuvântul Domnului care ne vorbește ca și cum am fi egalii Lui: „Dacă tu ierți greșeala aproapelui tău, și Eu o să îți iert păcatele” (cf. Mat. 6, 14). Înțelegerea este inegală: ea îl cinstește pe om. Când primim această cinste și încercăm să îl iertăm pe cel care ne-a mâhnit, dobândim harul lui Dumnezeu și începem să înțelegem că un singur lucru este important în viața noastră: ca El să crească prin har în noi, iar noi să ne micșorăm pe noi înșine, să ne micșorăm egoismul”, menționează Arhim. Zaharia Zaharou.

Cuvintele ultimului verset sunt o atenționare adresată tuturor celor care o vor auzi această parabolă până la sfârșitul veacurilor: „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.” (Mt. 18,35). Atunci când cineva spune că încearcă să ierte, dar nu poate uita, se împiedică de acest lucru, greu de realizat omenește: iertarea din inimă. Inima după Sfinții Părinți este locul, casa lui Dumnezeu. Trebuie să coborâm în inimă, în acest locaș al lui Dumnezeu din noi pentru a scoate de acolo ceea ce este contrar voii Sale iertătoare, pentru a șterge cu buretele tot ceea ce ne-a greșit aproapele nostru, după exemplul Stăpânului, Bunul și Iertătorul Dumnezeu.

Sursa: https://manastireasuruceni.md/