Duminica orbului – ultima duminică a perioadei pascale

      Este ultima duminică a perioadei pascale, dar nu ultima în care Dumnezeu încearcă să ne trezească la realitate, aducându-ne exemple vii, pe care, auzindu-le sau citindu-le, ne regăsim în ele.

      Odată un preot a fost întrebat: de ce coperta Bibliei este neagră sau, cel puțin, întunecată? Fără să stea mult pe gânduri, el a răspuns: Pentru că este o reflectare a sufletului celui care o citește.

     La fel și Dumnezeu ne pune la îndemână exemple în care se reflectă starea noastră spirituală. Toate sunt ca într-o oglindă.

      Astăzi avem o imagine impunătoare: Hristos înconjurat de mulțime, precum era de fiecare dată, și un orb care cerea milă la marginea unui drum. Un orb din născare, care-și lucra bucata de pîine, cerșind. Probabil nu voia să fie o povară pentru părinți. Avea o boală care-i punea deseori pe gânduri pe trecătorii îndrăzneți și pe fariseii fățarnici: Cine oare a greșit, el sau părinții lui, de s-a născut orb?

      Oamenii noștri întotdeauna au tupeul să facă ordine în grădini străine, uitând de propria gospodărie, să poarte grijă de cei din jur și să nu ia seama la sine. Știți de ce? Sunt oameni fricoși, care se tem să privească în oglindă. Pentru că a te privi în oglindă, uneori e nevoie de mult curaj. Pe lângă toate acestea, se cred buricul pământului și strigă în gura mare: Omul – ce mândru sună acest cuvânt!

      În îngâmfarea lor, oamenii au uitat că toate de la Dumnezeu vin, iar ei, din cele ce se văd la moment, n-au reușit nimic să facă decât să distrugă și să dezbine. Și asta o numesc uneori – știință. El ne-a încredințat pământul, iar noi l-am adus la limită. El ne-a încredințat Adevărul, iar noi stăruim să-L ocolim. De ce? Oamenii au iubit mai mult întunericul și nu vor să vină la lumină ca să nu se vădească faptele lor, căci sunt rele. (Ioan 3. 19)

      Observăm cât de mult oamenii doresc să transforme Învierea Domnului din Sărbătoare în prilej de sărbătorire. Dar noi cunoaștem că dreptul moral de a se saluta cu „Hristos a Înviat” îl au doar cei care cred în înviere, că moarte nu mai există, cei care împreună au înviat cu Hristos. Creștinii ar trebui să fie acei oameni care sfidează moartea și frica ei.

      Știind că moartea lor pentru Hristos e o naștere întru veșnicie, primii creștini și-o doreau mult. Ei erau convinși că în Hristos este doar înviere. Acestea puține amintite, par prea ieșite din comun pe lângă lungile rânduri de condoleanțe și „susținere” în „momentele grele” a obștilor monahale și creștinilor de rând, cu privire la trecerea la „neființă” a unor prieteni, rude sau părinți. O teribilă predica  a deznădejdii.

      Oare asta nu se arată ca o stare de orbire a noastră a tuturor? A te naște orb sufletește, nu-i un păcat. E o mare greșeală când oamenii sunt satisfăcuți de starea lor. E un mare păcat când oamenii nu au curajul să stea în fața lui Hristos, precum a făcut-o acest orb din naștere care nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrurile lui Dumnezeu. (Ioan 9. 3) În sufeltul lui, el niciodată nu s-a limitat la bănuții sau pîinea care i-o dădeau trecătorii, ci a căutat ceva mai mult – să vadă.

      Pentru noi e un păcat mare ca atunci când recunoaștem orbirea spirituală, dar Îi cerem lui Dumnezeu mai întâi bucata de pîine de care, avem poruncă să nu ne îngrijim prea mult (Matei 6.25), iar orbirea o folosim doar ca să provocăm mila Cuiva … . Dumnezeu e gata în orice moment să ia asupra Sa  viața noastră cu toate necazurile și neputințele noastre, dar nu dorește să fie o simplă împrejurare în viața fiecărui din noi.

      Dacă am avea curajul de a sta înaintea lui Hristos, privind în ochii Lui ca într-o oglindă, Evanghelia n-ar fi o simplă adunare de idei filosofice, ce ar ajuta la instalarea păcii pe pământ, ci Cuvântul lui Dumnezeu care are puterea să ne întoarcă vederea duhovnicească. Apocalipsa n-ar fi o carte ce ne înspăimântă pe toți, ci o descoperire despre venirea Celui pe care L-am iubit din toată inima și am spune împreună cu ea: Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apoc. 22. 20)

P.S. Conștiința este glasul lui Dumnezeu. Dacă nu-l auzi, nu crede că El nu-ți vorbește. Ia seama, poate ai probleme cu auzul. Iar dacă nu-L vezi pe Dumnezeu, nu crede ca El nu este. Fii atent! Probabil ai probleme cu vederea … .

Arhim. Augustin Zaborosciuc