Prin suferinţă a găsit calea Vieţii (Amintirile Eleonorei Gafencu)

Tragedia familiei Eleonorei, purtată în suflet atâţia ani, nu a născut ură pentru cei care i-au deportat tatăl şi i-au întemniţat fratele, pentru cei care i-au confiscat casa şi pământul unde a copilărit. Nu. Ca şi Valeriu, care spunea într-o scrisoare datată aprilie 1946, „am privit liniştit viaţa mea şi a întregii lumi şi am văzut lucrarea Domnului în toate“, Eleonora a mers cu nădejde înainte.

Faptul că la 15 ani a fost silită să părăsească pământul natal şi să-şi reînceapă viaţa pornind de la zero în altă parte nu a înfrânt-o, ci i-a călit voinţa. „Dumnezeu a fost cu noi. Dumnezeu nu ne-a părăsit“, avea să repete de multe ori, ca o concluzie, cât am stat de vorbă.

Pentru părinţii şi fraţii ei, de loc din comuna Sângerei, ţinutul Bălţi, Basarabia, asemenea altor mii de familii de peste Prut, secolul trecut a adus şi bucuria unirii Basarabiei cu Patria Mamă în martie 1918, dar şi tristeţea şi lacrimile deportărilor în Siberia sau ale refugiului în Regat după ocuparea de către sovietici în 1940 a aceleiaşi provincii româneşti. „Tatăl meu, Vasile Gafencu, fost deputat în Sfatul Ţării şi mama mea, Elena, împreună cu noi, cei patru fii ai lor (un băiat şi trei fete), eram o familie înstărită şi fericită. Aveam 100 hectare de pământ şi servitor în casă. Tatăl meu chiar a trebuit să întrerupă studiile pe care şi le făcea la Iaşi pentru că mama nu putea dovedi singură toate treburile gospodăriei. Ca toată lumea bună din vremea aceea, mergeam la biserică. Credinţa făcea parte din educaţia noastră şi o luam în serios. Sărbătorile creştine se petreceau foarte frumos la Sângerei“, începe povestea ei Nora Gafencu.

Copiii, între care Valeriu era cel mai mare (născut în 1921), au învăţat primele clase la şcoala din comuna natală. Au urmat apoi liceele din Bălţi (băiatul, Liceul „Ion Creangă“, iar fetele „Domniţa Ileana“) pe care doar fratele celor trei surori l-a terminat fiindcă în 1940 au venit ruşii. Pentru Eleonora şi Elisabeta (sora sa cea mică), eleve în Bălţi, părinţii închiriaseră un apartament în localitate. Săptămânal primeau pachet cu alimente şi o femeie era plătită să aibă grijă de ele. Între Sângerei şi Bălţi era distanţă de 18 kilometri. „Valeriu era cu ochii pe noi, îşi aminteşte Eleonora. Ne controla temele, ne ţinea din scurt, nu ne lăsa la cinematograf, nu permitea oricărei persoane să intre la noi în casă.“

Valeriu era o persoană atentă, politicoasă şi plăcută tuturor. Toţi îl iubeau pentru felul lui de a fi. O dovadă este faptul că atunci când a ajuns student la Facultatea de Drept în Iaşi, Valeriu stătea, cu un coleg al său, în gazdă la profesorul lor, Constantin Angelescu, iar acesta l-a şi apărat în proces. Era elegant, multe fete i-ar fi dorit prietenia, dar prezenţa lui impunea sobrietate şi reţinere. Părerea lui conta mult în deciziile luate de familia Gafencu. Atunci când ruşii au invadat Basarabia, tatăl lui Valeriu a plecat la Iaşi pentru a se consulta cu fiul său privind viitorul. Era toamna anului 1940. Cei doi nu ştiau că se vedeau pentru ultima oară. Întors acasă, fostul deputat basarabean a fost ridicat şi dus în Siberia. Nimeni nu a aflat când şi unde anume s-a sfârşit din viaţă.

Eleonora era în clasa a V-a (corespunzătoare clasei a IX-a din sistemul actual de învăţământ românesc) când a fost obligată să se refugieze cu mama şi sora sa cea mică mai întâi la Iaşi, apoi la Vâlcea şi, în final, la Făgăraş. Eram curios să văd poze din copilăria şi adolescenţa celor patru fraţi, dar ele nu s-au păstrat. Familia, nevoită să plece în mare grabă din Basarabia, nu a avut timp să ia mai nimic din lucruri. „Căruţa era în primul rând încărcată cu hrană pentru cei doi cai şi un mânz care trebuia să ne ducă până la Vâlcea, destinaţia din repartiţia primită la Bălţi. Mama a făcut ca un coteţ, unde a înghesuit nişte păsări, ca să avem ce mânca şi noi pe drum. Am mai pus câteva covoare şi ceva îmbrăcăminte. Asta a fost tot ce am luat. Servitorul ne-a ajutat până am ieşit din curte. Mama ducea caii de căpăstru. Plângeau şi câinii de durerea noastră. Casa, mare, frumoasă, era ocupată deja de ruşi. Făcuseră din ea Poşta Centrală. Nouă nu ne lăsaseră decât o cameră, o bucătărie şi o baie. Aşa am plecat din comuna unde m-am născut.“

Plecarea s-a petrecut în primăvara lui 1943, luna martie. Ploua şi ningea, dar nu aveau ce face. De la Sângerei până la Iaşi, Elena Gafencu cu cele două fiice, eleve de 13 şi 15 ani, au mers pe jos. Nu aveau loc în căruţa burduşită de saci cu grăunţe pentru cai. Acolo s-au întâlnit cu sora cea mare, Valentina. Povestea e demnă de scenariul unui film. „Era pe seară când am ajuns în Iaşi. Valentina tocmai ieşise de la teatru. Când s-a trezit cu noi, ude de ploaie, a rămas înmărmurită. Am dormit la ea, iar în dimineaţa următoare am depus la Primăria din Iaşi căruţa şi caii, ni s-a dat un bou-vagon ca să mergem la Vâlcea. Nu eram singura familie de refugiaţi basarabeni. Pretutindeni găseai oameni care primiseră repartiţie de la administraţia românească din dreapta Prutului pentru domiciliu în Regat.“

În timp ce surorile Gafencu şi mama lor căutau să-şi găsească un nou rost pe plaiuri încă necunoscute până atunci de ele, fratele lor, arestat la Iaşi, era închis, începând cu ianuarie 1942, la Aiud. Primise condamnare maximă. 25 de ani de detenţie pentru apartenenţa la FDC (Frăţiile de Cruce).

Aici, aşa cum apare în corespondenţa dintre ei, Valeriu a suferit mult din pricina regimului celular. S-a îmbolnăvit de icter, inima i-a slăbit, dar a putut primi, sub cenzură, scrisori şi pachet cu haine şi mâncare. Invariabil, aproape fiecare scrisoare de la el conţinea spre final mesajul „trimiteţi bani şi alimente“: „Trimiteţi-mi vreo 2000 de lei, untdelemn cât de mult, povidlă (magiun)

multă, fructe, griş, dacă se găseşte, pâine, un ţol de perete; în general multe alimente, deoarece cu mâncarea o duc greu“ (Aiud, 2 octombrie 1942). Însă cu toate neajunsurile temniţei, din scrisorile păstrate răzbate chipul unui om puternic sufleteşte, un spirit eroic, demn, pentru care credinţa în Hristos şi dragostea de aproapele sunt coordonatele fundamentale ale vieţii. „Scumpă mamă, dragile mele surioare, Când încep să vă scriu, sufletul mi-i liniştit şi senin. Cu bucurii trecute, mângâieri prezente şi frumoase nădejdi, îmi trăiesc viaţa grijindu-mă de suflet şi rugându-mă pentru voi toţi, ai mei. (…) Vă vorbesc cu toată convingerea sufletului, nu din cărţi, ci din propria-mi trăire, din aceşti ultimi ani, cei mai serioşi şi mai însemnaţi din viaţa mea, care pentru mine însemnează totul… dar absolut totul. Mulţumesc din toată inima Bunului Dumnezeu pentru suferinţa ce mi-a trimis-o. Căci prin suferinţă mi-am purtat lumina sufletului şi am găsit calea Vieţii…“ (25 mai 1945).

Între scrisorile care descriu cel mai bine traiul lui Valeriu la Aiud, frământările lui sufleteşti, se numără cea datată 29 ianuarie 1946. În ea, deţinutul (avea pe atunci 25 ani!) dovedeşte o maturitate incredibilă a gândirii şi o credinţă fermă, de nezdruncinat. „De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu este străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi adevăr central: Hristos, viaţa veşnică. Fără îndoială că, de cele mai multe ori, trăind în realitatea întunecată şi întinată de păcat, furaţi fiind de vârtejul vieţii, v-aţi întrebat: Ce-i cu Valea scump al nostru de ne scrie mereu, mereu acelaşi lucru: conştiinţa păcatului, iubire… Hristos? (…) E îndeajuns să vă gândiţi că am trăit aproape trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într-o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul, şi acela cu gratii. Ei bine, prin acea deschizătură, geamul, privirea mea nu se putea îndrepta decât într-o singură direcţie: sus, spre cer. În această îndelungată perioadă, în care la plimbare nu puteam merge decât o oră şi jumătate pe zi, n-am făcut nimic altceva decât să mă rog, să meditez şi să citesc. Arareori am putut vorbi cu cineva. Condiţiile de viaţă materială în care am trăit au fost dintre cele mai grele.

Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare mi-am pus întrebarea: «Pentru ce am fost eu închis?» Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca fiind foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată.(…) Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna cele mai frumoase calificative. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă? Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi, mai mult… m-am rugat.

După mult zbucium, după multă durere trăită, paharul suferinţelor mi se umpluse, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore în şir, cu toată stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. La acea dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Sufeream într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce dar sufeream? Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… O minune! Ce mare eşti Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochiul sufletului meu, împietrit de mândrie nu le vedea. (…) O pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a aşezat în inimă! M-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc cel mai mult şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine şi le-am mărturisit deschis: «Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!» Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, alţii cu iubirea pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. (…) Niciodată nu am simţit mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-se în inima mea mai mult ca atunci.“

În 1946-â48, Valeriu, împreună cu alţi deţinuţi, a fost transportat la colonia de muncă de la Galda de Jos, cu un regim de semilibertate. Supravegherea era mai mult formală. Se gospodăreau singuri. Unii munceau pe la oameni şi puteau câştiga câţiva bănuţi. Toţi s-au putut întâlni cu prieteni, iar mama şi surorile lui Gafencu au fost prezente la marile sărbători creştine. Galda este aproape de Aiud. Deţinuţii aveau voie să meargă la biserică, ba chiar închegaseră un cor care cânta la slujbele de duminică. „Era şi în curtea coloniei o biserică părăsită. Valeriu se ducea mereu şi se ruga acolo. Şi pe noi ne lua în biserică, ne aşeza în genunchi pentru rugăciune. Îmi aduc aminte cum odată, de Crăciun, am plecat cu fratele meu şi sora mai mică în munte, ca să aducem un brad. Valeriu s-a urcat într-un brad, i-a tăiat vârful, am venit cu el în colonie şi l-am împodobit cum am putut şi noi. Am cântat cu toţii colinde. Ne-am bucurat şi am plâns. Un Crăciun minunat. Nu ştiu câţi l-au putut trăi aşa cum am făcut-o noi atunci“, adaugă Nora Gafencu. Evlavia lui Valeriu le făcea pe surori să se teamă că s-ar putea călugări, el cel căruia îi plăcea atât de mult să danseze, care era atât de elegant. Da. Valeriu se înnoia sufleteşte cu fiecare zi. La Galda, povestea unul din cei care au apucat liberarea, Gafencu primise un costum fin, de stofă englezească. Îi şedea bine, dar nu a considerat că e cazul să poarte astfel de haine în condiţiile de acolo. De aceea, într-o zi, a întâlnit un om sărac, iar Valeriu s-a întors în colonie fără haină. Colegii l-au întrebat: „Unde ţi-e haina?“ La care el a răspuns cu un cuvânt din Pateric: „Am trimis-o înainte“, adică o dăduse de pomană, deşi lipsurile deţinuţilor nu încurajau un asemenea gest.

Viaţa în libertate a decurs altfel. Nora şi Elisabeta au continuat şcoala la Beclean, Făgăraş, după aceea la Bucureşti. Prima a făcut Conservatorul, în paralel a urmat un Institut de asistente de ocrotire şi s-a căsătorit. Cea de-a doua, după liceu, a devenit inginer zootehnist.

În primăvara anului 1948 Valeriu a fost dus de la Galda la penitenciarul Văcăreşti, propunându-i-se să accepte eliberarea cu condiţia plecării în Basarabia, devenită acum parte a URSS. Dar el a refuzat şi a fost retrimis în mai, acelaşi an, înapoi la Aiud.

Regimul detenţiei se înăsprise foarte tare. Scrisorile nu mai erau permise, pachetele cu alimente, nici atât. Surorile nu mai ştiau unde se afla fratele lor. Valeriu fusese transferat la Piteşti, dar nu a trecut prin reeducare pentru că s-a îmbolnăvit de plămâni. Ultima destinaţie pământească a fost penitenciarul-sanatoriu de la Târgu Ocna. Anchetele interminabile şi sălbatice, foamea cruntă suferită ani de zile îi şubreziseră complet sănătatea. Era conştient că nu există şanse de vindecare. Deşi slab şi neputincios, ţintuit la pat, toată lumea îl preţuia. Până şi cei din administraţie erau impresionaţi de puternica lui personalitate. În ianuarie 1952 starea lui Valeriu s-a agravat rapid. Lunile petrecute în imobilizare totală, insuficienţa circulaţiei sângelui i-au cauzat escare mari, care nu se vindecau cu nici un chip. Usturimea şi durerea rănilor atunci când li se schimbau pansamentele îi făceau pe cei mai mulţi să se revolte, să blesteme. Din gura lui Valeriu nu se auzea nimic, doar broboane de sudoare îi acopereau fruntea boltită. Medicii observau, era semnul că răbdarea atinsese limita. A-tunci se opreau şi-l lăsau puţin să-şi revină. Pe 2 februarie 1952, Valeriu l-a rugat pe prietenul său, Nicolae Itul, să-i facă rost de o lumânare şi o cămaşă albă, cu care să vină la el pe 18 februarie. Cuvintele lui au fost: „Să mă speli, să mă îmbraci, căci eu, în 18 februarie, plec de la voi!“

Şi aşa s-a petrecut. Şef de secţie în acea zi era un miliţian, Petre Orban, un om sadic. Atunci când murea cineva, el îi închidea pe toţi deţinuţii în camere ca ei să nu-şi poată lua rămas bun de la decedat sau să-i pună o floare la căpătâi, căci de lumânări nu putea fi vorba. De data aceasta, aflând de moartea lui Gafencu, Petrică Orban a părăsit secţia timp de două ore, oferind posibilitatea tuturor să-l poată vedea şi să-i facă cele de cuviinţă.

Testamentul lui Valeriu e unul valabil pentru toţi: „Nu vă faceţi iluzii despre om, căci cine-şi face iluzii despre el suferă amar. Unul singur este desăvârşit! Unul singur este bun! Unul singur este curat! Hristos Dumnezeu… Ne-a fost dat un dar sfânt, un mărgăritar nepreţuit: Iubirea. Trăiţi iubirea!“

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită

De-atâta priveghere

şi-aşteptare,

Mi-e inima bolnavă, istovită,

De grea şi îndelungă alergare.

Şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat

în mine

Puteri să sui Golgota până sus,

O voce, un ecou din adâncime

Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,

Mărgăritarul preţios e-n tine.

Privesc la dimineaţa minunată

A Învierii Tale din mormânt,

Ca Magdalena, ca şi altădată,

Îngenunchez ânaintea Ta plângând

Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

Sursa: http://ziarullumina.ro/